Swans - White Light From The Mouth Of Infinity

Swans - White Light From The Mouth Of Infinity (1991)

Poate cine a fost interesat de acest blog s-a întrebat: cât de mult mergem înapoi în timp? Nici măcar ceva din anii 90 nu mai merge? Ba cum să nu! Avem chiar aici primul exemplar.

Swans sunt o formaţie de referinţă pentru underground-ul newyorkez. Au fost aşa încă din prima jumătate a anilor 80, în care au dezlănţuit un gen minimalist, zgomotos şi extrem de mohorât de rock industrial. Acele albume au avut amprenta solistului Michael Gira din punct de vedere liric (exploatare, dezgustul faţă de corp şi dominaţia prin corp, însingurare), oarecum similar cu partea instrumentală (ritmuri foarte lente şi mecanice, riff-uri simple dar greu de descifrat, bas foarte puternic şi tone de feedback de chitară). Odată cu incluziunea solistei Jarboe în formaţie, Swans şi-au schimbat mult vederile asupra muzicii, sunând tot mai mult ca un căpcăun îmblânzit de o fecioară: începând cu Children Of God din 1987, muzica Swans a sunat tot mai melodică şi mai caldă, iar versurile au atins alte dimensiuni ale depresiei, făcând loc şi pentru tandreţe.

White Light From The Mouth Of Infinity este cel mai bine realizat album din faza melodică a formaţiei, fiind produs chiar de Gira, care a optat inspirat pentru un stil de înregistrare baroc, plin, grandios, de care orice producător de muzică pop ar putea să fie mândru. Ritmurile sunt mult mai vivace decât în trecut, iar instrumentaţia este mai variată, incluzând vioară şi sintetizator. Dar cel mai mare farmec se regăseşte în melodii: de regulă triste, dar sublime. Gira a găsit un stil de interpretare melodic care pare a-l prinde mai bine decât stilul recitativ/răcnit din zilele de mai demult, formând cu Jarboe un duo magnific. Unele melodii de pe acest album excelent pot fi ascultate mai jos (vivat MeTube!)

Jefferson Airplane - After Bathing At Baxter's

Jefferson Airplane - After Bathing At Baxter's (1967)

Iar acum, este vremea ca ”Eardrum Picknick” să prezinte... nu, nu cu mândrie cât cu neţărmurit entuziasm şi apreciere unul dintre albumele-cheie create de o formaţie-cheie a psihedelicului: After Bathing At Baxter's de Jefferson Airplane. Am ales această formaţie, considerând că până acum am pus puţin prea mult accentul pe muzică făcută doar de bărbaţi, şi luând de asemenea în calcul faptul că Airplane au fost din punct de vedere vocal unul dintre cele mai pasionale şi înzestrate grupuri ale muzicii rock, meritându-şi pe deplin popularitatea într-o perioadă când umptza-umptza-ul electronic contemporan nu fusese ridicat la rang de tovarăş nedespărţit.

Deşi vigoarea vocală a lui Balin nu este deloc de neglijat, timbrul distinctiv al lui Grace Slick constituie adevărata atracţie. După regulile muzicii bune, însă, nici un aspect nu este neglijat, instrumentele sprijinind de minune piesele, prin riff-urile de blues şi feedback-ul ameţitor folosit de Kaukonen, percuţia colorată a lui Dryden, precum şi unele sonorităţi care se conformează destul de mult trend-ului hipiot (ca muzica indiană şi instrumente de suflat), luat în derâdere atât de sănătos de către Frank Zappa. Chiar dacă ideologia pe care psihedelicul a reprezentat-o şi-a avut fisurile sau craterele ei, pentru că, până la urmă, vorbim de o muzică dominată de afect şi halucinaţii şi grupuri de oameni de la periferie pentru care munca la un patron, ca şi adaptarea la normele de convieţuire obişnuite, era o variabilă care se clătina foarte mult, muzica pe care acest curent a produs-o este de multe ori de valoare, şi mai sinceră în ameţeala sa decât cea a multor muzicieni ”fresh”.

John Coltrane - Meditations

John Coltrane - Meditations (1965)

Că tot l-am pomenit pe Ayler cu Spiritual Unity, nu puteam să lăsăm multe litere şi pixeli să curgă fără a-l pomeni pe marele Trane. John Coltrane a avut o ascensiune spectaculoasă de la statutul de as al bop-ului până la cel de promotor al avangardei, cu care a dispărut dintre oameni. Cele mai cunoscute (şi bune) albume ale sale sunt considerate de regulă Giant Steps, A Love Supreme şi Ascension, însă Meditations marchează cantonarea definitivă a lui Coltrane în free jazz, cu acelaşi rafinament ce a caracterizat şi perioada sa mai tradiţionalistă.

Formula formaţiei de pe acest album a devenit una consacrată: cu Jimmy Garrison la contrabas, colegul de saxofon Pharoah Sanders, pianistul McCoy Tyner şi toboşarii Elvin Jones şi Rashied Ali, Coltrane explorează melodii diferite care se intersectează permanent. Tandreţea tonului lui Coltrane este contrabalansată de tonul foarte abraziv pe care Pharoah Sanders îl utilizează, şi eventual se ajunge la adevărate competiţii de rezistenţă şi volum. Ritmurile nu sunt liniare nicidecum, însă există o continuitate, spre deosebire de ritmurile fragmentate ale free jazz-ului din aceeaşi perioadă şi după. Cele mai agitate improvizaţii îi revin pianistului McCoy Tyner, al cărui stil foarte fluid, cu schimbări neaşteptate şi dramatice de registru şi o precizie matematică, susţine pasionalele dueluri de saxofon fără dificultăţi.

Un album foarte recomandat persoanelor cu o anumită sensibilitate - mai exact, care pot trece peste pasajele mai cacofonice pentru a auzi improvizaţiile în întregime. Deşi autorul este entuziasmat şi de cacofonie, efortul ascultării merită, pentru unul dintre cele mai dinamice şi complexe albume din jazz-ul de dinaintea anilor 70.

Percy Grainger - Lincolnshire Posy

Percy Grainger - Lincolnshire Posy (1937)

Iată şi prima compoziţie de muzică clasică de pe acest blog!

Percy Grainger, compozitor de origine australiană, a fost o persoană inconfundabilă, atât în viaţa sa de zi cu zi, cât şi în muzica pe care a creat-o. Pionier al muzicii (pentru care chiar a construit maşini capabile să producă sunete imposibile pentru oameni şi instrumentele convenţionale), pasionat al folclorului, designer de îmbrăcăminte în timpul liber, Grainger a fost apreciat în special pentru interpretările sale de cântece din folclor şi virtuozitatea sa ca pianist.

Mai multe lucruri despre Percy Grainger pot fi aflate de către cei interesaţi aici
şi aici.

Una dintre cele mai aclamate lucrări ale sale este compoziţia în şase părţi Lincolnshire Posy, compusă în 1937. Cele şase părţi sunt transcrieri ale unor cântece populare, în care Grainger, după propriile vorbe, a încercat să reflecte stilul de a cânta al fiecărui interpret vocal de la care a auzit respectivul cântec. De aceea, Grainger, în loc de a aborda toate ”strofele” unui cântec în mod egal, a introdus variaţii în fiecare strofă: arta contrapunctului şi a uşoarei disonanţe, stăpânită de Grainger, este o adevărată desfătare pentru cei care tânjesc după ceva accesibil şi subtil în acelaşi timp, şi nu au răbdare să asculte piese mai lungi. Versiunea interpretată de North Texas Wind Symphony este foarte bună, oferind atenţie la detalii şi o execuţie impecabilă în ceea ce priveşte timpii şi sincronizarea instrumentelor.

Velvet Underground - The Velvet Underground & Nico

Velvet Underground - The Velvet Underground & Nico (1967)

Asta e, one more 1967 record that smokes you all over the face... Aici avem albumul de debut de la protejaţii infamului Andy Warhol. Warhol i-a apreciat pe Velvet Underground pentru lipsa lor de interes în ceea ce priveşte compromisurile, care îi ajuta să zboare rapid din repertoriul cluburilor populare, şi a oferit acompaniament vizual pentru show-urile trupei. Tot el le-a impus lui Lou Reed, John Cale, Moe Tucker şi Sterling Morrison să interpreteze piesele de pe primul lor album împreună cu cântăreaţa de origine germană cunoscută sub numele de Nico, rezultând un amestec deosebit de tandreţe şi mizerie existenţială - pe de o parte avem vocea rece şi uşor masculinizată a cântăreţei în meditaţiile solitare ca Sunday Morning şi I'll Be Your Mirror, pe de altă parte blazarea şi solemnitatea lui Reed din piese mai complexe ca Venus In Furs, Heroin şi încheierea European Son.

Stilul albumului este împărţit între două mari tendinţe: pe de o parte, garage rock cu riff-uri care frizează nonşalanţa şi spleen-ul specimenelor urbane, ritmuri primitive şi obsesive şi ocazionale explozii atonale graţie corzilor lui Cale, pe de altă parte, balade pop/rock (nu pop/rock modern) care posedă un farmec liric inevitabil. Este un clasic în adevăratul sens al cuvântului, iar influenţa sa din punct de vedere melodic asupra rock-ului modern a fost covârşitoare. Păcat că lecţiile s-au rezumat doar la suprafaţă şi nu s-au extins la principii.

The Stooges - Funhouse

The Stooges - Fun House (1970)

Unul dintre albumele cele mai cu atitudine din istoria rock-ului (şi nu, nu este un album care face apologia homosexualităţii în armată) este FUN HOUSE de la THE STOOGES: trebuie litere mari, ca aceste nume să rămână ADÂNC ÎNTIPĂRITE în memoria posterităţii!

Ce ar fi fost Iggy Pop fără The Stooges? O altă voce în peisajul glam rock. The Stooges au fost adevăratul cămin al personalităţii lui Osterberg, în care instrumentele erau la fel de neînfrânate şi animalice ca şi el, o unitate perfectă.

Absolut toate piesele de pe Fun House merită şi trebuie ascultate de către cei interesaţi de potenţialul muzicii rock: de la ritmul ferm şi riff-urile violente de garage rock din Down On The Street şi Loose şi psihedelicul năucitor din TV Eye la rhythm & blues-ul semi-relaxat din Dirt, punk-ul/jazz (?!) agitat din 1970, dansul senzual din Fun House şi finalul amelodic, aritmic şi isteric din L.A. Blues, totul trebuie auzit. Toate instrumentele au fost înregistrate la modul optim şi sunt perfect audibile: tobele bubuie, basul se prelinge subtil, iar riff-urile simple şi directe şi delirul vocal al lui Iggy Pop sunt vârful de lance; producţia a servit de asemenea foarte bine la captarea forţei emanate de Stooges, aproape imitând senzaţia unui concert în aer liber. Să sperăm că mai mulţi oameni vor vrea să audă această bijuterie (termen hazliu pentru un album de la Stooges, dar nu în mai mică măsură adecvat pentru Fun House). Probabil concluzia va fi conform răcnetului triumfător al lui Iggy în 1970: ”I feel alright!”.

Notă: Pink va trebui judecată pentru una dintre cele mai mari crime împotriva umanităţii. Cum să îndrăzneşti să te gândeşti măcar să împrumuţi exact titlul acestui album pentru un album de pop-rock din 2008, cu o copertă cu o fată cu păr oxigenat cu gura căscată călărind un cal de carusel?

Johnny Pate - Outrageous

Johnny Pate - Outrageous (1970)

Anii 70? Funk? Chitări cu efecte wah-wah? Peruci asemenea unor creaturi vii, păroase, stând pe capete afro-americane, după care se dau toate fetele în vânt?


Verdict: Blaxploitation. Blaxploitation a legitimat oamenii de culoare ca actori, în filme menite să stabilească un stereotip cinematografic afro: viril, cu tupeu, lucrând în afara legii fără multe reţineri, degajat... Şi toate scenele acompaniate de muzică funk dansantă, echilibrată şi pompoasă totodată. Coloanele sonore şi muzica asemănătoare lor au fost băgate la categoria blaxploitation.


Unul dintre cele mai memorabile albume încadrate la acest stil de funk este Outrageous al lui Johnny Pate. Ritmurile de funk sunt completate de bucuria improvizaţiei oferite de o orchestră a la carte, cel mai bine sunând în acest peisaj flautul (efectul de ecou = ”more coolness”) şi chitara (wah-wah...). Funk jazz dă fără îndoială mai bine decât funk simplu.