John Fahey - The Transfiguration Of Blind Joe Death (1965)
Interesul meu pentru folk a început cu muzica lui John Fahey, cu acest album. Mult timp am fost refractar vizavi de folk, asociind muzica aceasta cu divertismente folclorice/siropoase/lăutăreşti şi, în general, mai mult gură decât cântec. Din fericire, există muzica artiştilor precum Fahey sau Robbie Basho, artişti cu interese variate care nu au perceput diferenţe culturale sau lingvistice şi nu s-au mulţumit cu damful trubadurilor atât de prezent în festivale ca F... You. Iar Fahey merită pe bună dreptate reputaţia sa de inovator al chitarei, tehnician desăvârşit şi dornic de a depăşi graniţele muzicale.
Caracterul seren al muzicii lui Fahey persistă prin opţiunile deosebite pe care acesta le-a făcut în acordarea chitarei şi în stilul de a cânta, principala sursă de culoare fiind constituită de influenţa muzicii indiene, atât în tonurile lui Fahey cât şi în structura improvizaţiilor sale, îmbinată cu filonul muzicii tradiţionale de pe teritoriul american. Astfel, nobleţea sonorităţilor rămâne aceeaşi, indiferent că este vorba de melancolie, pasiune sau detaşare, muzica luând uneori tente halucinante datorită tehnicii de ”slide guitar” utilizate, iar repetiţiile liniilor melodice nu sunt semne ale dezorientării, ci cânturi care se succed în deplină înţelegere cu tăcerea dintre ele, precum şi cu cea de la sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu