Oxbow - An Evil Heat

Oxbow - An Evil Heat (2002)

O formaţie deseori criptică, dar consacrată în rândurile amatorilor de rock experimental atât din Statele Unite, cât şi din Europa, Oxbow au optat în cariera lor (sau drumul pe Golgota) pentru albume puţine, dar reprezentative. Începând cu albumul blues-hardcore Fuckfest şi devenind mai cizelaţi şi eclectici în următoarele albume, King Of The Jews şi Let Me Be A Woman, Oxbow şi-au păstrat dreptul la rock fără compromisuri - mai mult decât simplu rock, totodată primitiv şi complicat, Oxbow caută miezul emoţional al muzicii, în special blues-rock, inspiraţi în mare măsură de formaţiile lui Nick Cave.

An Evil Heat este punctul de maxim rafinament al stilului Oxbow: toate piesele de pe album, în mod curios, au prima literă din titlu S, unii critici putând asocia această regulă cu obsesiile sexuale/religioase din versurile scuipate de Eugene Robinson, vocalist instabil emoţional şi luptător profesionist atât pe scenă, unde impertinenţii de la concerte şi-au găsit naşul, cât şi în ring, ceea ce l-a inspirat să scrie o carte cu privire la agresivitate şi ”nevoile” cele mai puţin agreabile ale omului. Ritmica albumului este variată, fiind prezente atât ritmuri lente şi apăsătoare inspirate de Melvins sau Neurosis, cât şi ritmuri agile care evocă zilele de aur ale blues-rock-ului, reînviate din albume Led Zeppelin, sau o formaţie punk epileptică.

Ultima piesă, Shine (Glimmer), este cea mai lungă incursiune în disperare şi înapoi propusă de Oxbow (32 minute!), formaţia deplasându-se nestingherită într-un ritm solemn, feedback de chitară şi murmurele şi onomatopeile lui Robinson, ajungându-se la final pe nesimţite. Până la Shine, totuşi, ascultătorul beneficiază de o varietate de surprize sau este atacat într-o varietate de feluri, începând cu expresionismul din începutul albumului şi continuând cu o succesiune de violente omagii aduse formaţiilor Scratch Acid sau Jesus Lizard. Viziunea artistică este însă unică, cum se poate observa în piese meditative ca S Bar X şi Stallkicker, patetica Sweetheart şi neaşteptat de progresiva Sawmill, unde ritmuri tribale feroce se prăbuşesc brusc în uitare şi chitaristul Wenner reuşeşte să sune într-adevăr ”epic”, fără a fi vorba de vreun solo în sensul tradiţional al cuvântului. Un monolit în egală măsură ameninţător şi senzual, An Evil Heat este o experienţă emoţională şi muzicală unică pentru pasionaţii de experimentalism cu o miză, şi unul dintre secretele bine păstrate ale muzicii rock.

Sawmill poate fi descărcată de pe site-ul Neurot Recordings:

http://www.neurotrecordings.com/artists/oxbow/audio/Oxbow_AnEvilHeat_Sawmill.mp3

Lydia Lunch - Smoke In The Shadows

Lydia Lunch -Smoke In The Shadows (2004)

Smoke In The Shadows, apărut în 2004, a reprezentat o maturare a viziunii decadente a Lydiei Lunch. În cariera artistei au coexistat două persoane: cântăreaţa isterică de punk care a făcut istorie în no-wave cu Teenage Jesus & The Jerks şi delicata făptură plictisită, infectată de kitsch şi reminiscenţe ”noir”. Pe margini au făcut autostopul şi puţin gotic şi (ceva mai mult) performance art, însă nu întotdeauna depresiile şi frustrările exprimate de Lunch au avut forma muzicală cea mai grăitoare sau agreabilă.

În acest album, hăţurile au fost luate de a doua personalitate (vârsta nu minte): Smoke In The Shadows excelează în atmosfere întunecate şi senzuale, în care jazz-ul răsună ca un râset sarcastic, iar Lunch îşi deapănă viziunile într-o manieră puţin melodică, aflată mai mult la graniţa dintre rap şi recitare. Grupul de instrumentişti cuprinde nume impresionante, principalele fiind: Adele Bertei (din legendarul grup The Contortions) şi Carla Bozulich ca acompaniament vocal, fraţii Alex şi Nels Cline la percuţie, respectiv chitară, prolificul multi-instrumentist Vinny Golia (care a lucrat şi cu Nels Cline şi basista Joelle Leandre printre mulţi alţii) la saxofon. Reuniţi, aceşti muzicieni sunt o forţă implacabilă, o maşină de ritmuri voluptoase care oscilează între jazz şi hip-hop, disonanţe care dau rapid în clocot, dar de asemenea şi melodii care fac referire nu o dată la stilul coloanelor sonore de filme ”noir”. În mod curios, sau oarecum plauzibil, având în vedere sexualitatea şi violenţa latente, Smoke In The Shadows nu a ajuns un mare hit LP în Billboard, Jackboard sau alte topuri dominate de minţi extrem de fertile în marketing şi repetitive muzical, dacă se poate spune aşa. Persoanele cu toleranţă la explozii sonore, dar şi dornice de ceva destul de accesibil şi picant sau sumbru, ar avea o opţiune foarte potrivită la dispoziţie în Smoke In The Shadows.