Last Exit - Last Exit

Last Exit - Last Exit (1986)

Cu puţin apetit pentru varietate, ne vom putea permite să abordăm unul dintre cele mai dure albume din anii 80 - nu vorbim de Twisted Sister, Poison, Black Sabbath sau Iron Maiden, nici chiar Slayer sau Possessed.

Formaţia de faţă, al cărei album de debut este vizat în această cronică, a fost formată de către patru personalităţi ale jazz-ului modern: saxofonistul german Peter Brotzmann (supranumit şi ”plămânul de oţel”), foarte prolificul basist şi producător Bill Laswell, chitaristul jazz/rock Sonny Sharrock, care a fost o sursă de inspiraţie pentru Jimi Hendrix, şi bateristul Ronald Shannon Jackson, veteran al free funk-ului, cu colaborări cu legendele Ornette Coleman şi Cecil Taylor la activ. Ceea ce a rezultat a fost şi este un opus greu de depăşit şi în ziua de azi chiar şi de o formaţie solidă de metal, dacă ne raportăm la raportul complexitate - agresivitate.

Sonny Sharrock nu dezminte vorbele cu care a fost citat, anume că primul său gând înainte de concert este de a face urechile auditoriului din primul rând să sângereze, invocând o pleiadă de distorsiuni, solo-uri metalice sau de şmirghel, sonorităţi deformate şi mai cu seamă ceea ce l-a făcut unic, tehnica sa de ”slide guitar” care produce note ridicol de înalte în succesiuni ameţitoare. Brotzmann străluceşte în duelurile sale cu Sharrock, în care degetele unuia rivalizează cu traheea altuia pentru obţinerea unor timbre cât mai exotice sau virulente. Laswell aprovizionează cântecele cu componenta mai melodică, folosindu-se din plin de riff-uri cu aromă sudică şi uneori şi de efecte, iar Shannon Jackson îşi arată îndemânarea fără a intra în domeniul demonstraţiilor inutile de virtuozitate. Piese recomandate de pe album sunt mai cu seamă Discharge, Backwater, Red Light, Pig Freedom. Un album de referinţă în istoria jazz rock-ului şi un punct de inspiraţie pentru numeroase proiecte de rock experimental (Naked City, Full Blast etc.). Într-un mod hazliu, Laswell a furat riff-ul de bas de la piesa Halleluhwah a formaţiei germane Can pe o piesă din album.

Philip Glass - Mishima

Philip Glass - Mishima (1985)

Memoria lui Yukio Mishima, una dintre personalităţile artistice remarcabile ale secolului XX, a primit un tratament muzical mai mult decât onorabil prin coloana sonoră compusă de pionierul minimalist Philip Glass pentru filmul cu caracter biografic Mishima: A Life In Four Chapters, în care sunt redate fragmente din existenţa unui scriitor şi caracter impetuos, tradiţionalist şi avangardist, asiatic şi european în acelaşi timp, nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel dar niciodată câştigător (Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel şi mentor al lui Mishima, mărturisise că talentul său era cu mult depăşit de cel al discipolului).

Cea mai cunoscută coloană sonoră a lui Glass este probabil coloana sonoră a filmului Koyaanisqatsi, dar în vreme ce compoziţiile de pe Koyaanisqatsi posedă grandoare şi un farmec dramatic, nu pot egala subtilitatea psihologică din coloana sonoră de pe Mishima. Geniul lui Glass transpare din uşurinţa cu care a transpus o temă melodică în mai multe aranjamente cu instrumente variate, tempo-uri variate, şi ritmuri de multe ori diferite care presupun o sincronizare impecabilă a instrumentaliştilor (cu Kronos Quartet, e greu să se poată găsi vreo compoziţie care să nu fie executată impecabil). Pe lângă excelentele părţi Opening şi Closing, pe coloana sonoră se găsesc multe momente de o fineţe deosebită, cum ar fi Runaway Horses şi piesele din miniseria Kyoko's House, unde chitara utilizată aduce nuanţe inedite - pe cea mai mare parte a albumului sunt utilizate două viole, o vioară şi un violoncel, intervenind şi instrumente de percuţie (îndeosebi în momente mai marţiale). Fiecare secvenţă muzicală are o tonalitate uşor modificată faţă de celelalte şi un aranjament diferit, oferind o melodie principală văzută printr-un caleidoscop şi completată în diferite maniere, acoperind trăiri de natură şi intensitate foarte variate.

Soft Boys - Underwater Moonlight

Soft Boys - Underwater Moonlight (1980)

Underwater Moonlight - pe lângă faptul că este albumul cel mai bun produs de formaţia post-punk Soft Boys, clasicul din 1980 este şi unul dintre albumele definitorii pentru ceea ce a constituit revival-ul psihedelicului în viziune actualizată, pe lângă albume de la formaţii ca Ghost sau Comets On Fire, pe alocuri parodiind apucăturile rock-ului psihedelic din anii 60, şi grefându-le pe un fond punk.

Trăsăturile albumului pot fi rezumate la câteva cuvinte: romantism împerecheat cu suprarealism Pink Floydian, rigoare a interpretării, şi, mai presus de toate, chitara lui Hitchcock. Rareori s-a mai găsit un album de rock melodic care să fie dominat de un ton de chitară atât de viguros şi suculent ca Underwater Moonlight. Melodii de blues, melodii melancolice, melodii încadrate negreşit în stilul new-wave, melodii vioaie punk, chitara a făcut cea mai multă treabă pe acest album. Notabile sunt I Wanna Destroy You, un imn împotriva războiului într-o cadenţă robustă a la Stooges, Positive Vibrations (incluzând un sitar, aluzie naiv-parodică la psihedelicul clasic) languroasa şi bizara I Got The Hots For You, încărcată cu tonuri superbe de chitară, Insanely Jealous, un exemplu de sincronizare perfectă a membrilor formaţiei, basul mormăind satisfăcut în timp ce chitara face crize de isterie, şi uşor ameninţătorul Kingdom Of Love. Totuşi, chitara a beneficiat şi de suportul impecabil al celorlalte instrumente, ceea ce face totul să sune cât se poate de profesionist - acesta ar trebui să fie idealul muzicii pop, o muzică damnată în ziua de azi.

În concluzie, un album cât se poate de recomandabil şi accesibil pentru orice categorie de vârstă, adecvat şi pentru uzul strict privat, şi pentru cafenele cu clientelă care nu e străină de muzica bună.

Gun Club - Fire Of Love

Gun Club - Fire Of Love (1981)

În sfârşit, am putut reveni cu o nouă cronicuţă!

În acest articol vă prezentăm cu plăcere unul dintre momentele de vârf ale punk-ului, adică albumul de debut al formaţiei Gun Club. Introducând sonorităţi de country şi blues pe ritmuri primitive şi tonuri guturale de chitară, Gun Club au realizat în acest album o colecţie de cântece pentru care atmosfera şi sentimentul au contat în primul rând, vocea uşor nesigură a solistului Jeffrey Lee Pierce dominând înregistrările. Fără o răţuşcă urâtă nu s-a putut scăpa - versurile lui Pierce au fost luate de criticii serioşi în tărbacă pentru onestitatea lipsită de subtilităţi şi imaginile nereuşite, însă momente precum She Is Like Heroin To Me rămân foarte elocvente.
Albumul are două cover-uri, reprezentate de Preaching The Blues al lui Robert Johnson şi Cool Drink Of Water al lui Tommy Johnson. Deşi nu fără oarecare jenă recunosc că nu am apucat să ascult originalele, cover-urile sunt cât se poate de reuşite pentru standarde punk. De altfel, întreg albumul este presărat cu ritmuri directe şi pătrunzătoare, atmosfere dezolante sau corozive sudic-gotice şi un ”twang” persistent al chitărilor, care vor unge la inimă firile pasionate de rock neşlefuit; deşi albumele următoare ale formaţiei nu au fost lipsite de patosul caracteristic, aici avem de-a face cu Gun Club în cea mai pură formă. Pentru interesaţii de formaţii din era şi genul Cramps, nu puteţi rata această ocazie.

Big Black - Songs About Fucking

Big Black - Songs About Fucking (1987)

Proiectul care l-a lansat pe Steve Albini, astăzi muzician şi producător de albume titrat, a fost Big Black. Conceput la primele albume ca un proiect solo, în care Albini a utilizat maşină de percuţie şi chitară, Big Black a devenit formaţie reală (trio) începând cu albumul Atomizer, care a fost şi primul full-length Big Black. Deşi considerat de mulţi mai puţin feroce decât predecesorul Atomizer, Songs About Fucking este categoric în aceeaşi ligă, cu o viziune la fel de puţin veselă asupra societăţii.

Titlul albumului este foarte bătător la ochi, dar ideea de pe album este departe de aducerea de omagii actelor sexuale sau virilităţii. De fapt, foarte puţin din conţinutul liric al albumului este legat de vreo urmă de afecţiune sau plăcere - Songs About Fucking este o colecţie de studii de caz în care starea de normalitate relativă este ameninţată de ritmul alert şi măruntele supărări din viaţa cotidiană, eventual degenerând în afecţiuni psihice, vicii sau frustrări, iar oameni altminteri comuni devin rezervoare ale violenţei, duplicităţii sau bolilor; motivaţia unei crime brutale şi groteşti este dată foarte simplu de Albini în Fish Fry: ”Sometimes you know you want to fuck somebody up.” Alt indiciu al deşertificării interioare este dat în Precious Thing, unde posesivitatea dintr-o relaţie ia proporţii covârşitoare.

Din punct de vedere tehnic, Songs About Fucking a dus riff-urile distorsionate de chitară din Atomizer la noi înălţimi (semănând cu metale care se freacă sau instrumentarul dintr-un cabinet stomatologic care a prins viaţă) şi ritmurile mecanice oferite de maşina de percuţie sunt alerte şi lasă cu greu momente de respiro. Remarcabilă este şi colaborarea dintre instrumente, basul având un ton jos şi vibrant, completând riff-urile de chitară subţiri şi incisive. Un album care certifică apartenenţa Big Black la categoria celor mai originale formaţii de rock industrial, cu 14 piese şi aproximativ 30 minute, este o cină scurtă şi consistentă.

Royal Trux - Royal Trux #1

Royal Trux - Royal Trux #1 (1988)

Ambiţia formaţiei Pussy Galore, una dintre formaţiile cele mai vulgare şi zgomotoase din anii 80 (numită după un personaj negativ din seria James Bond) a fost de a cânta garage rock în modul cel mai dement, dezlânat şi murdar cu putinţă. Lucru care a reuşit, spre durerea urechilor de oameni aflaţi în stare de sobrietate sau care aveau pupilele la dimensiuni normale.

Ambiţia Royal Trux, formaţie apărută din cenuşa Pussy Galore, a fost interpretarea de rock în stil Rolling Stones. Între ambiţie şi realizare au apărut nişte discrepanţe semnificative. Primul album Royal Trux, mai curând decât un omagiu Stones, este o monstruozitate blues-rock cu tuşe groase de no-wave (ca o versiune mai puţin dadaistă şi mai organizată a proiectului Destroy All Monsters) care scoate fum pe toate părţile. De la deschizătorul disonant şi amorţit Bad Blood la ritualuri dezacordate ca în Incineration sau Sice I Bones, pseudo-folk epileptic în Jesse James sau ambianţe suprarealiste ca în Zero Dok sau Esso Dame, Royal Trux este un album foarte bogat în eşecuri de riff-uri şi naivitate, care livrează surprize neaşteptat de muzicale în fiecare piesă. Ce este fascinant este că Royal Trux erau doar un duo bărbat-femeie, Neil Hagerty şi Jennifer Herrera, care au făcut cu mâinile lor cam tot ce era de făcut: maşină de percuţie, chitară, orgă electrică, flaut, pian, efecte şi toate celelalte, trecând astfel în grupul duo-urilor lo-fi precum Mecca Normal, doar că având nişte compoziţii mai elaborate. Royal Trux #1 este un album din care melancolia transpare ocazional, fiind înăbuşită rapid de o stare tâmpă sau de hiperactivitate amatoricească, şi este cu atât mai atrăgător pentru persoanele care caută ieşiri din convenţiile ”muzzak”, infuziile de başi din cluburi sau extremisme. O introducere relativ facilă, dar oricum eficientă în indie rock. Poate unii oameni vor cădea în plasa lui, autorului i-a ciupit câteva ore serioase din timp.

http://bitemefanboy.wordpress.com/2006/10/31/lo-fi-rock-fueled-by-cigarettes-and-junk-food/

Flipper - Generic

Flipper - Generic (1982)

Deşi albumul Generic este un album de punk din 1982, este trecut pe lista albumelor care sună tot mai bine cu trecerea vremii - mai ales în condiţiile în care punk-ul nou a eşuat în a produce lucruri cu adevărat remarcabile (în afară de videoclipurile haioase de la Blink 182, poate).

Flipper a fost o formaţie punk/hardcore eliberată de convenţiile genului (tempo-uri rapide, riff-uri simple), cel mai proeminent element fiind riff-urile voluminoase de bas. Pe fundal, însă, se desfăşoară lucrurile mai interesante, respectiv sunetele scoase de chitara metalică, atonală, incoerentă a lui Ted Falconi. De la riff-uri care sună aproape convenţional la nenumărate zgomote ritmice şi tăioase şi feedback, Falconi este un maestru care a dat un exemplu grăitor pentru generaţiile care au urmat, în special scena noise-rock. Ritmurile albumului sunt în mare parte moderate, uneori tinzând spre funebru (Life Is Cheap sau I Saw You Shine), mulându-se de minune pe atitudinea foarte puţin optimistă din versuri şi atmosfera deseori plină de tensiune, excepţia cea mai evidentă fiind punk-ul mai convenţional din Living For The Depression şi entuziasmul contagios de stupid din Sex Bomb.

Versurile nu sunt cântate cât strigate sau recitate, iar tentativele de a cânta la propriu fie dau rezultate deplorabile, fie sună convingător într-un mod greu de explicat în termeni convenţionali. Flipper au fost comentatori sociali foarte cinici şi lipsiţi de orice romantism, iar poziţia lor a fost cel mai bine ilustrată pe superba piesă Life: ”Life is the only thing worth living for.” Un album dens şi plin de subtilităţi chitaristice pentru neprofesionişti şi sinceritate lirică, merită luat în calcul de ascultătorii rock care nu se rezumă la metale grele sau rock clasic.

Egberto Gismonti - Danca Dos Escravos

Egberto Gismonti - Danca Dos Escravos (1988)

Egberto Gismonti este un chitarist impresionant atât prin viziunea muzicală cât şi prin tehnică. Inspirat în mare parte de compoziţiile lui Heitor Villa Lobos şi imposibil de separat de muzica tradiţională a Braziliei, Gismonti a avut în cariera sa de până acum şi momente bune, şi momente slabe. Momentele sale slabe sunt dominate de fusion, gen destul de puţin confortabil pentru Gismonti. În schimb, ca instrumentist solo şi în medii strict acustice, puritatea sunetului lui Gismonti se face remarcată foarte rapid. Acesta este şi cazul albumului Danca Dos Escravos (Dansul sclavilor), o felie consistentă de jazz brazilian în care doar chitara lui Gismonti (cu 6 sau 12 corzi) vorbeşte pe parcursul a şase piese compuse de el şi al unei interpretări a unei piese de Villa Lobos (chit că uneori pare a fi prezentă şi o voce în fundal).

Toate piesele de pe Danca Dos Escravos sunt în egală măsură sensibile şi energice, Gismonti fiind capabil să injecteze multă subtilitate în cursul unei piese. Titlul albumului se potriveşte cu starea de spirit a interpretărilor, în care sentimentul libertăţii nelimitate coexistă cu amărăciunea, iar jovialitatea alunecă pe nesimţite spre îngrijorare, apoi exasperare, sau contemplare senină. Dexteritatea lui Gismonti este greu de închipuit, la fiecare pas existând nuanţe şi melodii care se schimbă rapid sau interferează: nu avem de-a face cu o perspectivă grandioasă asupra umanităţii şi nici cu una strict individuală şi absorbită de propriile drame, iar atmosfera nu distrage nicidecum atenţia artistului de la improvizaţiile sale furtunoase. Şi acest echilibru oferă farmec acestui album înregistrat impecabil şi produs de renumita casă de discuri a jazz-ului modern ECM.

Foetus - Deaf

Foetus - Deaf (1981)

J. G. Thirlwell, australian de origine, autoexilat în Londra şi New York, şi-a început cariera foarte prolifică la începutul deceniului al optulea, iniţial ca membru al formaţiei post-punk PragVEC, iar apoi pe cont propriu cu proiectul său principal, Foetus, compunând toată muzica pentru o serie de albume care au trecut destul de lent de la o mixtură foarte stridentă de Kraftwerk, punk, swing, muzică de film şi hărmălaie de alte feluri la un stil mai uşor de ascultat - industrial cu mult înainte de metal-ul industrial de la Godflesh sau Ministry, şi mult mai eclectic decât succesorii, influenţaţi în cea mai mare parte de heavy metal.

Deaf este albumul de debut al lui Thirlwell, care nu şi-a menajat auditoriul. Începând cu punk-ul discordant de pe New York Or Bust şi continuând cu divertismente variate (se remarcă I Am Surrounded By Incompetence, un număr dramatic care sugerează un joc Atari pe un stadion de pe o staţie orbitală, Is That A Line, unde afinităţile funk ale lui Thirlwell înfloresc, şi What Have You Been Doing, o avalanşă de zgomote foarte metalice şi vocalize animalice), Deaf este unul dintre cele mai originale albume ale post-punk-ului şi rock-ului experimental, reflectând o viziune artistică foarte elaborată încă de la începuturi. Este, desigur, un gust care se cultivă: unele persoane pot fi entuziasmate, altele pot (şi vor) fi scârbite şi vor apela la muzică mai accesibilă. Un album extrem de urban, industrial şi care urlă (prin vocile sarcastice ale lui Thirlwell, care nu s-a jenat să se înregistreze de mai multe ori şi să facă overdubbing) după atenţia celor care sunt destul de căliţi la volum şi sătui de limitările genurilor muzicale comerciale. Din piese de pe alte albume apropiate în timp de Deaf, se poate face o impresie şi ascultătorul se va aventura mai departe sau nu...

Tim Berne - Fulton Street Maul

Tim Berne - Fulton Street Maul (1987)

Saxofonistul alto Tim Berne este unul dintre cei mai eminenţi şi prolifici reprezentanţi ai curentului cunoscut ca modern creative, atât compozitor, cât şi muzician de mare profunzime.

Ce este modern creative? Modern creative este un curent care încorporează influenţe etnice, clasice, poate chiar rock, dar este influenţat mai ales de jazz, valorificând aceste surse de inspiraţie într-un mod, evident, creativ. Pe acest album, Tim Berne şi-a unit forţele cu alţi muzicieni din generaţia sa: chitaristul Bill Frisell, violoncelistul Hank Roberts şi percuţionistul Alex Cline.

Ceea ce se găseşte pe această operă este praf de aur în râuleţul jazz-ului. Bill Frisell este omniprezent cu tonul său amorf şi discordant de chitară care l-a consacrat ca pilon al modern creative-ului, iar Hank Roberts are la dispoziţie numeroase melodii şi părţi solo cu care participă în mod decisiv la creşterea complexităţii acestui album. Una dintre însuşirile proeminente ale muzicii lui Berne este folosirea de melodii foarte lungi şi complicate, cântate la unison sau în tonalităţi diferite de către muzicieni, şi piesele de aici nu se abat de la regulă. Adevărata distracţie se găseşte însă în pasajele de improvizaţii, în care Berne îşi dă măsura talentului său ca muzician care pune preţ şi pe partea melodică, inspirată de rhythm n blues, dar este dispus şi să îşi dea în petec cu pasaje mai zgomotoase. Libertatea muzicienilor contează şi ei se folosesc de ea la maxim, şi de aici vine un efort sporit din partea ascultătorilor de a digera această audiţie, dar este o audiţie plină de surprize şi extrem de solidă din punct de vedere al valorii muzicienilor implicaţi.

Butthole Surfers - Psychic... Powerless... Another Man's Sac

Butthole Surfers - Psychic... Powerless... Another Man's Sac (1985)

Iată, ceva într-adevăr demn de atenţia celor în căutare de senzaţii tari! Dacă nebunia ar fi un criteriu pentru câştigurile în muzică, Surfers ar sta în viluţă de Snoop Dogg şi ar bea, scărpina purici şi da foc la găini toată ziua. Butthole Surfers au trăit cu nostalgia muzicii psihedelice şi a space-rock-ului, adaptându-le pe acestea la standardele punk-ului pe primul lor album, Brown Reason To Live (iarăşi, un favorit de-al lui Cobain!). Psychic... este primul album într-adevăr elaborat al lor, un cufăr de cascadorii psihedelice inedite efectuate cu echilibrul unui ”redneck” cu sindromul Tourette (care anticipează pe alocuri rock-ul alternativ din anii 90) şi, cel mai important, ţăcăneală fără graniţe.

Piesa de început, Concubine, spune multe despre personalitatea muzicală a Surferilor: ţipetele distorsionate ale unicului Gibby Haynes care seamănă cu o gospodină abuzată captivă în altă dimensiune sau un peşte nemulţumit, bas depravat şi chitara lui Paul Leary care merge de la feedback amelodic la sonorităţi stil Tetris accelerat, pe un trap ritmic stângaci. Eye Of The Chicken este un interludiu space-rock tribal cu improvizaţii agresive de chitară pe care un robot recită absurdităţi pe un ton de reproş. Alte piese menite să gâdile urechile într-un mod plăcut, sau curios, includ:

1) piesa purtând numele formaţiei - surf rock cu stil care se încheie cu trei pasaje de punk furibund întrerupte de finaluri false.

2) Woly Boly - un blues cu un riff şi un solo de chitară care sună ca un motor băgat la dezalcoolizare, pe care Haynes îşi etalează arta neîntrecută de a o lua razna, ca orice vocalist respectabil de rock.

3) Lady Sniff - versurile sunt printre cele mai puţin rafinate oferite de rock, dar punk blues-ul piesei este superb. În felul său.

4) Mexican Caravan - The Doors au avut Spanish Caravan, dar caravana mexicană este categoric mai rapidă, mai pusă pe şotii şi mai puţin armonioasă.

5) Cowboy Bob - space-rock sudic cu goarnă şi un personaj care se plânge de cuţitul din spate! Greu de ucis.

Pentru cei pe care îi tentează contactul cu nişte naşi ai underground-ului american, se găsesc destule piese care circulă online.

The Raybeats - Guitar Beat

The Raybeats - Guitar Beat (1981)

Da, d-nelor şi d-nilor, sunete estivale! NU, nu vorbim de fete ieşite de la solar care pipăie armăsari pe steroizi. Împreună cu Shadowy Men On A Shadowy Planet, The Raybeats au constituit fortăreaţa surf revival - în vreme ce curentele punk/garage revival dau de regulă rezultate comune şi populare, surf revival-ul a dat într-adevăr un suflu nou mişcării reprezentate de legende ca Dick Dale sau The Atlantics, păstrând caracteristicile de bază ale genului, adică sincronizarea admirabilă dintre instrumente şi acel ton suculent de chitară.

Prezenţa lui Jody Harris (veteran al genului no-wave în formaţia lui James Chance, The Contortions) la chitară în acest album, nu trece neobservată, piesele conţinând unele întorsături destul de disonante cu influenţe no-wave, şi tinzând spre surf progresiv prin numeroasele ritmuri (tempo-uri antrenante de surf predomină, dar putem întâlni şi unele tempo-uri mai leneşe) şi melodii. În ciuda momentelor mai pline de tensiune, acest album nu deraiază, păstrându-şi starea de spirit de veselie, entuziasm şi ocazională visare şi oferă o experienţă de ascultare foarte plăcută, poate cu atât mai plăcută cu cât toate piesele sunt instrumentale conform tradiţiei surf, fără filosofii verbale care să sprijine meditaţia, chefurile, suicidul etc. Saxofonul şi orga Farfisa condimentează piesele făcându-le mai colorate, pendulând între hilaritate şi un uşor kitsch datorat aerului cinematic, şi, cel mai rar, intrând în mini-hore zgomotoase cu chitările. Mai ales cu această vreme meseriaşă pe care autorul scrie acest articol, un Guitar Beat egal cu plajă la domiciliu. Una cu simţ de răspundere, desigur, nu Costineşti sau Vama Veche.

Scratch Acid - The Greatest Gift

Scratch Acid - The Greatest Gift (1991)

Scratch Acid - punk până la os.

Anii 80, pe lângă frenezia new wave, electro pop/dance şi glam, au fost dominaţi de nişte dedesubturi foarte murdare: savanţii nebuni ai curentului punk (ajungându-se până la denumirea de noise-rock) cum ar fi Dwarves, Butthole Surfers, Cows, Big Black, Flipper, şi ocazional Sonic Youth au trasat o linie foarte clară între lumea lor şi lumea radio-friendly. Melvins, acei Black Sabbath ai grunge-ului, au intrat în acţiune cu mult timp înainte de popularizarea grunge-ului de către Nirvana/Kurt Cobain, Soundgarden, Stone Temple Pilots şi alţii.

Ca să nu ne abatem de la subiect - Scratch Acid sunt consideraţi legendari în unele cercuri. De ce? Poate pentru că David Yow, liderul mai cunoscutei trupe Jesus Lizard, a fost mai întâi vocalist în Scratch Acid. Poate pentru că nu au scos nici un album propriu-zis, ci trei discuri de scurtă durată. Dar cu siguranţă pentru că aceste discuri au conţinut o viziune artistică impresionantă şi muzică de înaltă calitate, care şi-a avut doza de nebunie fără a degenera în zgomot gratuit.

The Greatest Gift este o compilaţie a tuturor pieselor Scratch Acid, inclusiv nişte instrumentale în premieră, prin care această formaţie texană şi-a spus ultimul cuvânt (postum), unul cu greutate. Kurt Cobain a fost un fan Scratch Acid: diferenţa de atitudine dintre martirul depresiv al underground-ului eşuat şi Scratch Acid a fost elementară. Cobain a făcut din auto-flagelare un modus vivendi, Scratch Acid au vizat furia şi alienarea, prima îndreptată în special spre ceilalţi, şi totul condimentat cu un umor negru solid. Este uluitor cât de eficient a putut David Yow să fie ca vocalist, şi merită cu prisosinţă un loc de frunte în galeria maniacilor rock-ului - a încarnat perfect partea mohorâtă a naturii umane, fără a recurge la clişee de-ale interpreţilor din metalul extrem. Mai mult decât simplu punk, Scratch Acid au interpretat punk filtrat printr-o sensibilitate blues ridicată, transformând un cântec simplu de un minut într-o scenă spasmodică, imensă şi o piesă de trei minute într-o piesă epică. Unele momente experimentale îşi iţesc capul ocazional, însă muzica a fost clar bazată pe unele structuri. Profesionalismul instrumental de care Scratch Acid au dat dovadă pe aceste piese este demn de remarcat, depăşind punk-ul obişnuit.