Mars este a doua intrare no-wave de pe acest blog, după DNA, şi tot cu o compilaţie de înregistrări (apărută abia în 2008), lucru deloc de mirare, având în vedere efemeritatea ambelor formaţii. Probabil cei mai criptici dintre soldaţii no-wave, Mars au dezlănţuit în piesele lor succinte un amalgam de sunete, zgomote şi anti-melodii care şi acum sună la fel de radicale ca în a doua jumătate a anilor 70, în care au activat. Însuşindu-şi o atitudine nihilistică şi nevrotică în cel mai înalt grad, prin amatorismul lor la nivel instrumental, cvartetul a creat unele dintre cele mai distincte piese din curentul lor - poate şi din cauză că ocupă atât de puţin timp, piesele din studio reuşesc să se impună ca fiind atât de individuale, şi este uimitor cât de mult muzica din anii ce au urmat acestor înregistrări a fost influenţată de ele. Piesele sunt dominate de hiperactivitatea chitărilor (dezacordate ca la carte) şi de vocalizele care alternează între amorţire, nonşalanţă şi isterie. O audiţie care nu permite, din păcate, o cale de mijloc în opinii, compilaţia va prii cu siguranţă urechilor mai aventuroase.
Underwater Moonlight - pe lângă faptul că este albumul cel mai bun produs de formaţia post-punk Soft Boys, clasicul din 1980 este şi unul dintre albumele definitorii pentru ceea ce a constituit revival-ul psihedelicului în viziune actualizată, pe lângă albume de la formaţii ca Ghost sau Comets On Fire, pe alocuri parodiind apucăturile rock-ului psihedelic din anii 60, şi grefându-le pe un fond punk.
Trăsăturile albumului pot fi rezumate la câteva cuvinte: romantism împerecheat cu suprarealism Pink Floydian, rigoare a interpretării, şi, mai presus de toate, chitara lui Hitchcock. Rareori s-a mai găsit un album de rock melodic care să fie dominat de un ton de chitară atât de viguros şi suculent ca Underwater Moonlight. Melodii de blues, melodii melancolice, melodii încadrate negreşit în stilul new-wave, melodii vioaie punk, chitara a făcut cea mai multă treabă pe acest album. Notabile sunt I Wanna Destroy You, un imn împotriva războiului într-o cadenţă robustă a la Stooges, Positive Vibrations (incluzând un sitar, aluzie naiv-parodică la psihedelicul clasic) languroasa şi bizara I Got The Hots For You, încărcată cu tonuri superbe de chitară, Insanely Jealous, un exemplu de sincronizare perfectă a membrilor formaţiei, basul mormăind satisfăcut în timp ce chitara face crize de isterie, şi uşor ameninţătorul Kingdom Of Love. Totuşi, chitara a beneficiat şi de suportul impecabil al celorlalte instrumente, ceea ce face totul să sune cât se poate de profesionist - acesta ar trebui să fie idealul muzicii pop, o muzică damnată în ziua de azi.
În concluzie, un album cât se poate de recomandabil şi accesibil pentru orice categorie de vârstă, adecvat şi pentru uzul strict privat, şi pentru cafenele cu clientelă care nu e străină de muzica bună.
În acest articol vă prezentăm cu plăcere unul dintre momentele de vârf ale punk-ului, adică albumul de debut al formaţiei Gun Club. Introducând sonorităţi de country şi blues pe ritmuri primitive şi tonuri guturale de chitară, Gun Club au realizat în acest album o colecţie de cântece pentru care atmosfera şi sentimentul au contat în primul rând, vocea uşor nesigură a solistului Jeffrey Lee Pierce dominând înregistrările. Fără o răţuşcă urâtă nu s-a putut scăpa - versurile lui Pierce au fost luate de criticii serioşi în tărbacă pentru onestitatea lipsită de subtilităţi şi imaginile nereuşite, însă momente precum She Is Like Heroin To Me rămân foarte elocvente. Albumul are două cover-uri, reprezentate de Preaching The Blues al lui Robert Johnson şi Cool Drink Of Water al lui Tommy Johnson. Deşi nu fără oarecare jenă recunosc că nu am apucat să ascult originalele, cover-urile sunt cât se poate de reuşite pentru standarde punk. De altfel, întreg albumul este presărat cu ritmuri directe şi pătrunzătoare, atmosfere dezolante sau corozive sudic-gotice şi un ”twang” persistent al chitărilor, care vor unge la inimă firile pasionate de rock neşlefuit; deşi albumele următoare ale formaţiei nu au fost lipsite de patosul caracteristic, aici avem de-a face cu Gun Club în cea mai pură formă. Pentru interesaţii de formaţii din era şi genul Cramps, nu puteţi rata această ocazie.
Proiectul care l-a lansat pe Steve Albini, astăzi muzician şi producător de albume titrat, a fost Big Black. Conceput la primele albume ca un proiect solo, în care Albini a utilizat maşină de percuţie şi chitară, Big Black a devenit formaţie reală (trio) începând cu albumul Atomizer, care a fost şi primul full-length Big Black. Deşi considerat de mulţi mai puţin feroce decât predecesorul Atomizer, Songs About Fucking este categoric în aceeaşi ligă, cu o viziune la fel de puţin veselă asupra societăţii.
Titlul albumului este foarte bătător la ochi, dar ideea de pe album este departe de aducerea de omagii actelor sexuale sau virilităţii. De fapt, foarte puţin din conţinutul liric al albumului este legat de vreo urmă de afecţiune sau plăcere - Songs About Fucking este o colecţie de studii de caz în care starea de normalitate relativă este ameninţată de ritmul alert şi măruntele supărări din viaţa cotidiană, eventual degenerând în afecţiuni psihice, vicii sau frustrări, iar oameni altminteri comuni devin rezervoare ale violenţei, duplicităţii sau bolilor; motivaţia unei crime brutale şi groteşti este dată foarte simplu de Albini în Fish Fry: ”Sometimes you know you want to fuck somebody up.” Alt indiciu al deşertificării interioare este dat în Precious Thing, unde posesivitatea dintr-o relaţie ia proporţii covârşitoare.
Din punct de vedere tehnic, Songs About Fucking a dus riff-urile distorsionate de chitară din Atomizer la noi înălţimi (semănând cu metale care se freacă sau instrumentarul dintr-un cabinet stomatologic care a prins viaţă) şi ritmurile mecanice oferite de maşina de percuţie sunt alerte şi lasă cu greu momente de respiro. Remarcabilă este şi colaborarea dintre instrumente, basul având un ton jos şi vibrant, completând riff-urile de chitară subţiri şi incisive. Un album care certifică apartenenţa Big Black la categoria celor mai originale formaţii de rock industrial, cu 14 piese şi aproximativ 30 minute, este o cină scurtă şi consistentă.
Deşi în Sex Pistols a avut un răsunet (mult) mai mare ca anarhist scandalagiu, John Lydon (alias Johnny Rotten) a ”înflorit” din punct de vedere creativ în Public Image Ltd., una dintre formaţiile vitale pentru post-punk. Metal Box este considerat de mulţi critici albumul PIL cel mai demn de titlul de capodoperă (reeditat ca Second Edition în 1980), şi este o opinie foarte pertinentă luând în considerare stilul PIL de a proiecta disonanţele, ambianţa stranie şi nervozitatea lui Lydon pe nişte ritmuri foarte dansabile inspirate de punk-dub, la care basistul Jah Wobble a adus o contribuţie substanţială.
Piesele de pe Metal Box sunt foarte variate în conţinut instrumental şi se diferenţiază foarte bine una de alta, având un numitor comun evident, respectiv neliniştile exprimate de către Lydon, referitoare mai ales la contrastul dintre aparenţă şi esenţă în societate, alienare şi inechitate; chitara este un ecou halucinant al conştiinţei lirice ale lui Lydon, nesocotind percepţia obişnuită de riff sau măsură şi scuipându-şi notele ascuţite în cadenţe neregulate, mai curând amintiri care vuiesc sau bolborosesc decât o decizie melodică fermă (asemănarea în ton cu altă mare formaţie a post-punk-ului, Gang of Four, este clară). Din nou, ritmurile fac o mare parte din treaba acestui album, iar tonul tobelor variază de-a lungul albumului de la înfundat la răsunător. Printre piesele remarcabile se numără Swan Lake, care reeditează muzica clasică într-un număr batjocoritor şi aglomerat, Memories, o piesă aproape orientală în sonorităţi, Poptones, exemplu de hipnoză a post-punk-ului şi studiu pentru contrapunct sinistru chitară-bas şi Graveyard, dub instrumental de categorie grea. În definitiv, nu merită efortul de a găsi puncte slabe la acest album: va fi doar o chestiune de gusturi...
Deşi albumul Generic este un album de punk din 1982, este trecut pe lista albumelor care sună tot mai bine cu trecerea vremii - mai ales în condiţiile în care punk-ul nou a eşuat în a produce lucruri cu adevărat remarcabile (în afară de videoclipurile haioase de la Blink 182, poate).
Flipper a fost o formaţie punk/hardcore eliberată de convenţiile genului (tempo-uri rapide, riff-uri simple), cel mai proeminent element fiind riff-urile voluminoase de bas. Pe fundal, însă, se desfăşoară lucrurile mai interesante, respectiv sunetele scoase de chitara metalică, atonală, incoerentă a lui Ted Falconi. De la riff-uri care sună aproape convenţional la nenumărate zgomote ritmice şi tăioase şi feedback, Falconi este un maestru care a dat un exemplu grăitor pentru generaţiile care au urmat, în special scena noise-rock. Ritmurile albumului sunt în mare parte moderate, uneori tinzând spre funebru (Life Is Cheap sau I Saw You Shine), mulându-se de minune pe atitudinea foarte puţin optimistă din versuri şi atmosfera deseori plină de tensiune, excepţia cea mai evidentă fiind punk-ul mai convenţional din Living For The Depression şi entuziasmul contagios de stupid din Sex Bomb.
Versurile nu sunt cântate cât strigate sau recitate, iar tentativele de a cânta la propriu fie dau rezultate deplorabile, fie sună convingător într-un mod greu de explicat în termeni convenţionali. Flipper au fost comentatori sociali foarte cinici şi lipsiţi de orice romantism, iar poziţia lor a fost cel mai bine ilustrată pe superba piesă Life: ”Life is the only thing worth living for.” Un album dens şi plin de subtilităţi chitaristice pentru neprofesionişti şi sinceritate lirică, merită luat în calcul de ascultătorii rock care nu se rezumă la metale grele sau rock clasic.
The Cows, cei mai iubiţi şi furioşi fii ai Minneapolis-ului, şi-au început cariera muzicală în 1987, cu vinilul epuizat de la început Taint Pluribus Taint Unum, lansat de casa de discuri efemeră Treehouse Records. Acel album le-a adus prima boare de infamie, albumul fiind clasificat ca amatoricesc, dezaxat, şi indiscutabil tembel (Butthole Surfers au fost o sursă majoră de inspiraţie). După plecarea de la Treehouse, Cows au sosit la o Mecca a noise-rock-ului, Amphetamine Reptile Records - condusă tot de un muzician noise-rock, Tom Hazelmeyer de la Halo Of Flies.
AmRep se axa pe punk, în timp ce Touch & Go Records, alt bastion al underground-ului american, au produs albume de inovatori ca Scratch Acid, Big Black şi Butthole Surfers. Şi deşi AmRep nu au avut formaţii ilustre în măsură la fel de mare ca Touch & Go, ei au avut asul în mânecă: Cows.
O formaţie dominată de persoana histrionică a lui Shannon Selberg (care apărea îmbrăcat ca un businessman, cu mustaţă falsă, tatuaje fosforescente şi capcane de şoareci atârnate de urechi şi se amuza trântind uneori un picior stil Elvis în faţa vreunei persoane care stătea aproape de scenă, recurgând poate şi la o sticlă sau stativul microfonului), Cows au fost renumiţi pentru spectacolele lor. Pe lângă aceste spectacole, Cows au lăsat o moştenire discografică remarcabilă, iar majoritatea pieselor de pe primele trei albume de la AmRep Records - Daddy Has A Tail, Effete & Impudent Snobs şi Peacetika au fost compilate pe un disc, Old Gold.
Cunning Stunts, primul album mai convenţional, fără a fi mainstream, a urmat după Peacetika. Peacetika fusese un semn că formaţia începe să fie mai interesată de melodie decât în Daddy Has A Tail şi Effete..., unde Thor Eisentrager avea grijă ca riff-urile de chitară să fie cât mai puţin în ton cu basul distorsionat al lui Kevin Rutmanis, ajungându-se la orgii electrice care echivalau cu câteva doze solide de Jack Daniels.
Alt punct capital în care Cows de după Peacetika au fost diferiţi de Cows din perioada 1987-1991 este atitudinea din versurile lor. În vreme ce umorul lui Selberg era la început juvenil şi bizar, mai aproape de halucinaţiile induse de LSD şi alcool, cu ocazionale nuanţe de ameninţare şi insatisfacţie a marginalizării, din 1991 Cows intră ”în rândul lumii” cu comentariu social amar şi, ocazional, scene naturaliste a la Jesus Lizard. Punctul comun al celor două ”epoci” este lipsa oricărui sentimentalism sau patos liric. Unele persoane ar putea constata şi similitudinile vocale dintre Selberg şi Kurt Cobain pe Cunning Stunts, mai ales în notele mai înalte.
Cunning Stunts, deşi lansat în 1992, când grunge-ul şi alternativul erau în plină ascensiune, nu se aliniază nici unuia din aceste două trenduri - poate doar, în mică parte, ultimului. Toate piesele de pe acest album sunt (foarte) repetitive şi greu de uitat, cu ritmuri de punk alerte şi stilul melodic care a făcut Cows, fără exagerare, o formaţie unică. Pentru a avea nişte termeni de comparaţie între mainstream şi underground, sunt la dispoziţie o piesă de pe Peacetika şi două de pe Cunning Stunts.
Anii 80, pe lângă frenezia new wave, electro pop/dance şi glam, au fost dominaţi de nişte dedesubturi foarte murdare: savanţii nebuni ai curentului punk (ajungându-se până la denumirea de noise-rock) cum ar fi Dwarves, Butthole Surfers, Cows, Big Black, Flipper, şi ocazional Sonic Youth au trasat o linie foarte clară între lumea lor şi lumea radio-friendly. Melvins, acei Black Sabbath ai grunge-ului, au intrat în acţiune cu mult timp înainte de popularizarea grunge-ului de către Nirvana/Kurt Cobain, Soundgarden, Stone Temple Pilots şi alţii.
Ca să nu ne abatem de la subiect - Scratch Acid sunt consideraţi legendari în unele cercuri. De ce? Poate pentru că David Yow, liderul mai cunoscutei trupe Jesus Lizard, a fost mai întâi vocalist în Scratch Acid. Poate pentru că nu au scos nici un album propriu-zis, ci trei discuri de scurtă durată. Dar cu siguranţă pentru că aceste discuri au conţinut o viziune artistică impresionantă şi muzică de înaltă calitate, care şi-a avut doza de nebunie fără a degenera în zgomot gratuit.
The Greatest Gift este o compilaţie a tuturor pieselor Scratch Acid, inclusiv nişte instrumentale în premieră, prin care această formaţie texană şi-a spus ultimul cuvânt (postum), unul cu greutate. Kurt Cobain a fost un fan Scratch Acid: diferenţa de atitudine dintre martirul depresiv al underground-ului eşuat şi Scratch Acid a fost elementară. Cobain a făcut din auto-flagelare un modus vivendi, Scratch Acid au vizat furia şi alienarea, prima îndreptată în special spre ceilalţi, şi totul condimentat cu un umor negru solid. Este uluitor cât de eficient a putut David Yow să fie ca vocalist, şi merită cu prisosinţă un loc de frunte în galeria maniacilor rock-ului - a încarnat perfect partea mohorâtă a naturii umane, fără a recurge la clişee de-ale interpreţilor din metalul extrem. Mai mult decât simplu punk, Scratch Acid au interpretat punk filtrat printr-o sensibilitate blues ridicată, transformând un cântec simplu de un minut într-o scenă spasmodică, imensă şi o piesă de trei minute într-o piesă epică. Unele momente experimentale îşi iţesc capul ocazional, însă muzica a fost clar bazată pe unele structuri. Profesionalismul instrumental de care Scratch Acid au dat dovadă pe aceste piese este demn de remarcat, depăşind punk-ul obişnuit.
Ah, bunul, bătrânul, dulcele post-punk. Sonic Youth, Joy Division, Birthday Party, The Fall, Pere Ubu, Bauhaus, Gang Of Four şi putem continua ca veveriţa care se încântă cu seminţe de cânepă în reclamă.
Din grupurile post-punk se remarcă mai ales Pop Group: aceşti britanici stângişti (pentru care POP-ul echivala cu industrie şi ”consumer fascism”) au făcut (fără glume!) numai albume speciale. Puţine, dar pline de un spirit inimitabil (Nick Cave a menţionat, pe cât se pare, că fusese interesat de scena muzicală din Marea Britanie crezând că toate formaţiile sunau ca Pop Group, şi din partea vocalistului de pe Prayers On Fire şi Junkyard, asta spune ceva).
Principala armă a acestei formaţii a constat în riff-urile lui Gareth Sager şi Simon Underwood, mai exact uşurinţa cu care riff-urile degenerau într-un melanj distorsionat asemănător cu ce ar fi făcut un Sonny Sharrock, totul pe nişte ritmuri de funk şi dub foarte angajante. Cam greu, totuşi, să te destrăbălezi cum trebuie pe o muzică în care vocalistul Mark Stewart se contorsionează şi declamă isteric împotriva Occidentului dezumanizat, chitările se întrec în ecou şi disonanţă, saxofonul lui Sager trece de la melodioare simple la improvizaţiile tip ”skronk”, iar ritmul ameninţă să se descompună exact când te simţeai ”oh balalaika, SO HIGH!”. Printre piesele cele mai memorabile intră... cam toate, e greu să uiţi aşa o experienţă. Totuşi, ca să existe un avertisment mai clar, la categoria foarte caustic intră piesele Snowgirl (succesiunile rapide de jazz de cafenea/funk SF amplificat pot fi devastatoare), Blood Money (unde cacofonia chitaristică se evaporă într-un dub lent), şi The Boys From Brazil, o monstruozitate la graniţa dintre tribal şi funk încheiată cu un festin ritmic aproape de black metal, în care persoanele obişnuite să asculte la volum maxim pot rămâne fără urechi, fie din cauza muzicii, fie din cauza vecinilor! Cea mai inofensivă piesă este Savage Sea, în care un pian cu sonorităţi aproape optimiste are cel mai consistent rol - finalul nu este chiar încărcat de optimism.
În scurt, un picnic atât pentru urechi de funk, cât şi (poate mai ales) pentru urechi de rock. Principalul este să păşeşti în această muzică fără pretenţia de a fi tratat ca un CEO în vizită, un nonconformist ca oricare altul sau un tip dur cu magneţi în nas şi tricoul adecvat cu Motorhead. Departe de a fi doar o muzică făcând propagandă stângistă în versuri pe vremea lui Madge Thatcher, muzica Pop Group a fost o propagandă în favoarea deschiderii spre muzică şi a abolirii gândirii industriale în artă (gândire în floare zilele astea).
