John Fahey - The Transfiguration Of Blind Joe Death

John Fahey - The Transfiguration Of Blind Joe Death (1965)

Interesul meu pentru folk a început cu muzica lui John Fahey, cu acest album. Mult timp am fost refractar vizavi de folk, asociind muzica aceasta cu divertismente folclorice/siropoase/lăutăreşti şi, în general, mai mult gură decât cântec. Din fericire, există muzica artiştilor precum Fahey sau Robbie Basho, artişti cu interese variate care nu au perceput diferenţe culturale sau lingvistice şi nu s-au mulţumit cu damful trubadurilor atât de prezent în festivale ca F... You. Iar Fahey merită pe bună dreptate reputaţia sa de inovator al chitarei, tehnician desăvârşit şi dornic de a depăşi graniţele muzicale.

Caracterul seren al muzicii lui Fahey persistă prin opţiunile deosebite pe care acesta le-a făcut în acordarea chitarei şi în stilul de a cânta, principala sursă de culoare fiind constituită de influenţa muzicii indiene, atât în tonurile lui Fahey cât şi în structura improvizaţiilor sale, îmbinată cu filonul muzicii tradiţionale de pe teritoriul american. Astfel, nobleţea sonorităţilor rămâne aceeaşi, indiferent că este vorba de melancolie, pasiune sau detaşare, muzica luând uneori tente halucinante datorită tehnicii de ”slide guitar” utilizate, iar repetiţiile liniilor melodice nu sunt semne ale dezorientării, ci cânturi care se succed în deplină înţelegere cu tăcerea dintre ele, precum şi cu cea de la sfârşit.

DNA - DNA On DNA

DNA - DNA On DNA (2004)

Ca să se vadă cum o reacţie distructivă poate crea ceva de mare însemnătate - DNA, formaţia care a filosofat cu ciocanul în muzică. Deşi DNA (trio-ul percuţionistei Ikue Mori, chitaristului şi vocalistului Arto Lindsay şi organistului Robin Crutchfield) au fost categoric departe de muzicienii convenţionali, mai exact, departe de ceea ce este un muzician, punct. În ziua de azi, DNA, James Chance & The Contortions şi Mars sunt cunoscuţi drept cei mai importanţi purtători ai torţei curentului muzical cunoscut sub numele de no wave. No wave, promovat de guru-ul muzicii ambientale Brian Eno, a apărut la sfârşitul anilor 70 ca o reacţie vulcanică a unor tineri amatori din punct de vedere instrumental la ascensiunea new wave-ului frigid şi manierat, iar DNA On DNA este o compilaţie mai mult decât grăitoare în ceea ce priveşte principiile no-wave-ului: fără structură, fără refren, fără ornamente care să amintească în vreun fel de piese comerciale; cumva un strămoş strident al muzicii industriale.

Şi, culmea culmilor, dă roade pe această compilaţie de piese interpretate de DNA acum vreo 30 de ani. Roade bune pentru urechi, în care dorinţa nestăvilită a lui Lindsay de a ocoli orice riff tradiţional pe chitara sa acordată anapoda joacă un rol esenţial. Piesele DNA nu au fost melodii, nici improvizaţii, cât manifeste spontane împotriva oricăror prejudecăţi, inclusiv cele ale muzicii punk, care reacţionaseră la şcoala veche a rock-ului progresiv doar pentru a stabili ei noi bariere. După ce DNA s-au destrămat, Ikue Mori, care jucase exclusiv rolul unui instrument ritmic primitiv, a evoluat mult şi a devenit un nume apreciat în muzica electronică de avangardă, iar Lindsay şi-a rafinat mult stilul său, la fel, mizând mai ales pe albumele sale solo în care predomină interesul pentru muzica portugheză.

Cu toate acestea, DNA rămâne un moment unic în istoria muzicii şi în existenţele foştilor săi membri, un hotar imposibil de trecut de către formaţiile orientate spre rezultatul muzicii şi mai puţin implicate în crearea ei.

Pink Floyd - The Piper At The Gates Of Dawn

Pink Floyd - The Piper At The Gates Of Dawn (1967)

Ce tânăr cu aspiraţii de intelectual nu ştie şi nu fredonează fălos ”teacher, leave the kids alone?” Dark Side Of The Moon, The Wall, Wish You Were Here, trinitatea Pink Floyd-ului după ce a fost părăsit de principala minte întunecată a sa, Syd Barrett.

Piper At The Gates Of Dawn a fost scos într-un an foarte încărcat pentru psihedelicii americani - Doors, Grateful Dead, Jimi Hendrix... dar nici psihedelicii britanici nu au dus lipsă, cu această importantă operă în stoc. Spre deosebire de stilul lor cerebral de mai târziu, stilul Pink Floyd din era Barrett era perfect mulat pe profilul psihedelicului tradiţional - încărcat senzorial, vivace, hipnotic, instabil. Ritmica generală a albumului este una vioaie, de garage-rock, fără multe subtilităţi deci uşoară de digerat, lăsând mai mult pentru ţesăturile de sunete produse de orga lui Rick Wright şi chitara uşor distorsionată a lui Barrett, başca sunetele bizare care contribuie la definirea atmosferei generale. Multe momente ale albumului abundă de un control cumva forţat, sentiment mai mult accentuat decât înecat de ocazionalele deliruri sonore, şi aceasta este principala cauză pentru care Piper At The Gates Of Dawn se distanţează de orice râset hippie. Barrett nu savura dragostea şi veselia, ci mai mult căuta un echilibru minim care să estompeze agonia unor senzaţii noi răsărite din consumul de substanţe de un anumit fel, iar socializarea era pentru el de fapt compania unor fiinţe născocite. În pofida faptului că drama lui Barrett şi-a pus cel mai mult amprenta asupra acestui album, are o valoare istorică demnă de recunoscut şi oferă repetate plăceri urechilor.

Scratch Acid - The Greatest Gift

Scratch Acid - The Greatest Gift (1991)

Scratch Acid - punk până la os.

Anii 80, pe lângă frenezia new wave, electro pop/dance şi glam, au fost dominaţi de nişte dedesubturi foarte murdare: savanţii nebuni ai curentului punk (ajungându-se până la denumirea de noise-rock) cum ar fi Dwarves, Butthole Surfers, Cows, Big Black, Flipper, şi ocazional Sonic Youth au trasat o linie foarte clară între lumea lor şi lumea radio-friendly. Melvins, acei Black Sabbath ai grunge-ului, au intrat în acţiune cu mult timp înainte de popularizarea grunge-ului de către Nirvana/Kurt Cobain, Soundgarden, Stone Temple Pilots şi alţii.

Ca să nu ne abatem de la subiect - Scratch Acid sunt consideraţi legendari în unele cercuri. De ce? Poate pentru că David Yow, liderul mai cunoscutei trupe Jesus Lizard, a fost mai întâi vocalist în Scratch Acid. Poate pentru că nu au scos nici un album propriu-zis, ci trei discuri de scurtă durată. Dar cu siguranţă pentru că aceste discuri au conţinut o viziune artistică impresionantă şi muzică de înaltă calitate, care şi-a avut doza de nebunie fără a degenera în zgomot gratuit.

The Greatest Gift este o compilaţie a tuturor pieselor Scratch Acid, inclusiv nişte instrumentale în premieră, prin care această formaţie texană şi-a spus ultimul cuvânt (postum), unul cu greutate. Kurt Cobain a fost un fan Scratch Acid: diferenţa de atitudine dintre martirul depresiv al underground-ului eşuat şi Scratch Acid a fost elementară. Cobain a făcut din auto-flagelare un modus vivendi, Scratch Acid au vizat furia şi alienarea, prima îndreptată în special spre ceilalţi, şi totul condimentat cu un umor negru solid. Este uluitor cât de eficient a putut David Yow să fie ca vocalist, şi merită cu prisosinţă un loc de frunte în galeria maniacilor rock-ului - a încarnat perfect partea mohorâtă a naturii umane, fără a recurge la clişee de-ale interpreţilor din metalul extrem. Mai mult decât simplu punk, Scratch Acid au interpretat punk filtrat printr-o sensibilitate blues ridicată, transformând un cântec simplu de un minut într-o scenă spasmodică, imensă şi o piesă de trei minute într-o piesă epică. Unele momente experimentale îşi iţesc capul ocazional, însă muzica a fost clar bazată pe unele structuri. Profesionalismul instrumental de care Scratch Acid au dat dovadă pe aceste piese este demn de remarcat, depăşind punk-ul obişnuit.

Albert Ayler - Spiritual Unity

Albert Ayler - Spiritual Unity (1964)

Dacă vine vorba de personalităţi marcante ale jazz-ului, orice fan jazz trebuie să ştie de John Coltrane şi de ”Miles”, poate Ornette Coleman. Influenţa lui Albert Ayler este una extrem de pregnantă şi relativ neluată în seamă: John Coltrane, Peter Brotzmann, Dewey Redman, Ivo Perelman, Ken Vandermark, şi mulţi alţi interpreţi de jazz liber (free jazz) au construit pe temeliile puse de către Ayler.

Ornette Coleman le spunea colegilor de improvizaţie: ”play the music, not the background”. Formatul de trio i-a permis lui Ayler să îşi evidenţieze propriul stil unic, care neglija convenţiile armonice, transformând melodii preluate din repertoriul religios sau militar (Ayler cântase într-o orchestră militară, dar nu a făcut mulţi purici acolo) în improvizaţii conduse de sentiment, sentiment şi iar sentiment. Deşi Ayler era la fel de competent melodic ca un Coleman sau Coltrane, nu a ales să fie nici virtuoz, nici un interpret de muzică pentru oameni cu buze strânse şi urechi subţiri: distorsionându-şi până la limita omenească posibilă tonul, Ayler obţinea o gamă foarte largă de sunete, sforăitoare, patetice, voioase, dar dând atenţie sunetului în sine şi nu dezvoltării de teme melodice.

De asemenea, restul trio-ului, toboşarul Sunny Murray şi basistul Gary Peacock, i-au oferit lui Ayler un mediu extrem de propice pentru a-şi pune în valoare ideile revoluţionare - Sunny Murray a fost primul toboşar de free jazz, aruncând în aer convenţiile legate de ritm şi înlocuind factorul ritmic cu o mişcare aritmică perpetuă, iar Gary Peacock, deşi mai puţin productiv ca albume, avea o viteză şi precizie care îl completau impecabil pe Murray în secţiunile de improvizaţie duo. În aceste condiţii, Spiritual Unity a constituit antiteza muzicii tip mall/jazz cafe, o capodoperă care a readus pentru jumătate de oră muzica la esenţa sa emoţională şi o revelaţie pentru generaţiile de saxofonişti ”în afară” care au urmat.

The Pop Group - Y

The Pop Group - Y (1979)

Ah, bunul, bătrânul, dulcele post-punk. Sonic Youth, Joy Division, Birthday Party, The Fall, Pere Ubu, Bauhaus, Gang Of Four şi putem continua ca veveriţa care se încântă cu seminţe de cânepă în reclamă.


Din grupurile post-punk se remarcă mai ales Pop Group: aceşti britanici stângişti (pentru care POP-ul echivala cu industrie şi ”consumer fascism”) au făcut (fără glume!) numai albume speciale. Puţine, dar pline de un spirit inimitabil (Nick Cave a menţionat, pe cât se pare, că fusese interesat de scena muzicală din Marea Britanie crezând că toate formaţiile sunau ca Pop Group, şi din partea vocalistului de pe Prayers On Fire şi Junkyard, asta spune ceva).


Principala armă a acestei formaţii a constat în riff-urile lui Gareth Sager şi Simon Underwood, mai exact uşurinţa cu care riff-urile degenerau într-un melanj distorsionat asemănător cu ce ar fi făcut un Sonny Sharrock, totul pe nişte ritmuri de funk şi dub foarte angajante. Cam greu, totuşi, să te destrăbălezi cum trebuie pe o muzică în care vocalistul Mark Stewart se contorsionează şi declamă isteric împotriva Occidentului dezumanizat, chitările se întrec în ecou şi disonanţă, saxofonul lui Sager trece de la melodioare simple la improvizaţiile tip ”skronk”, iar ritmul ameninţă să se descompună exact când te simţeai ”oh balalaika, SO HIGH!”. Printre piesele cele mai memorabile intră... cam toate, e greu să uiţi aşa o experienţă. Totuşi, ca să existe un avertisment mai clar, la categoria foarte caustic intră piesele Snowgirl (succesiunile rapide de jazz de cafenea/funk SF amplificat pot fi devastatoare), Blood Money (unde cacofonia chitaristică se evaporă într-un dub lent), şi The Boys From Brazil, o monstruozitate la graniţa dintre tribal şi funk încheiată cu un festin ritmic aproape de black metal, în care persoanele obişnuite să asculte la volum maxim pot rămâne fără urechi, fie din cauza muzicii, fie din cauza vecinilor! Cea mai inofensivă piesă este Savage Sea, în care un pian cu sonorităţi aproape optimiste are cel mai consistent rol - finalul nu este chiar încărcat de optimism.


În scurt, un picnic atât pentru urechi de funk, cât şi (poate mai ales) pentru urechi de rock. Principalul este să păşeşti în această muzică fără pretenţia de a fi tratat ca un CEO în vizită, un nonconformist ca oricare altul sau un tip dur cu magneţi în nas şi tricoul adecvat cu Motorhead. Departe de a fi doar o muzică făcând propagandă stângistă în versuri pe vremea lui Madge Thatcher, muzica Pop Group a fost o propagandă în favoarea deschiderii spre muzică şi a abolirii gândirii industriale în artă (gândire în floare zilele astea).

Charles Mingus - The Black Saint And The Sinner Lady

Charles Mingus - The Saint And The Sinner Lady (1963)

Unul dintre cele mai dense şi emoţionante albume ale jazz-ului post-Ellington este The Black Saint And The Sinner Lady, care a pus în valoare talentele de compozitor ale lui Charles Mingus (cel mai mare basist al jazz-ului) într-un balet transpus pe muzică jazz. Mai ambiţioase şi mai complicate decât albumele precedente, aceste ”mişcări” care oscilează între exuberanţă şi melancolie într-un mod captivant au o instrumentaţie colorată şi remarcabilă, principala atracţie fiind interacţiunea dintre instrumentele, sau mai bine zis, vocile înalte şi vocile joase (tuba, trombon, saxofon bariton), Mingus ţinând ritmul pe fundal şi dând prioritate aproape complet orchestrei, cu excepţia unui solo mai consistent în ultima parte.

Părţile de interes major, totuşi, rămân deschiderea şi finalul: deschiderea (cea mai scurtă) implică mai multe schimbări de ritmuri, iar vocile trec lent de la suspine distante la încheieri dramatice, saxofonul ocupând locul frontal şi ocazional rămânând izolat, iar finalul, cea mai lungă parte, este de asemenea cea mai frenetică şi complexă, înghiţind în sunetele sale atât resemnare cât şi pasiune, ritmul accelerându-se uneori aproape până la punk (asta ar fi fost ceva, dar bateristul o lăsa baltă atunci când ameninţarea unui ritm stil Slayer se apropia!). A doua parte are o prestaţie remarcabilă în materie de ”jungle trumpet” (!) şi o ambianţă foarte apăsătoare, dar a treia parte este oarecum fadă în comparaţie cu celelalte.

Întregul album merită însă ascultat pentru o imagine completă a profunzimii psihologice a lui Mingus - şi, să o spunem, este la fel de mult jazz pe cât este şi muzică clasică, şi la fel de ancorat în jazz pe cât este şi un important reprezentant al avangardei, haosul îmbinându-se cu echilibrul - muzică mai umană decât atât? Nu ştiu dacă se poate.