Sam Rivers - Fuchsia Swing Song

Sam Rivers - Fuchsia Swing Song (1965)

Luăm o pauză, şi scotocind în coşul cu bunătăţi pentru ureche scoatem un album jazz de 46 de ani, care a rămas la fel de interesant ca atunci când era bebe - Fuchsia Swing Song, scos în anul 1965, este primul album al saxofonistului Sam Rivers ca lider, după ce a apărut în colaborări cu muzicieni originali ai curentului ca Miles Davis şi Larry Young. Este primul album dintr-un şir destul de mare de albume în care Rivers şi-a perfecţionat stilul complex şi abstract, părăsind tot mai mult rădăcinile blues ca rampă de lansare a improvizaţiilor sale; pe acest album, Rivers a creat o punte între convenţiile melodice ale bop-ului şi caracterul temerar al jazz-ului de avangardă, sprijinit de bateristul Tony Williams (care a făcut valuri mai ales cu albumul Emergency cu organistul Larry Young şi chitaristul John McLaughlin), basistul Ron Carter şi pianistul Jaki Byard.

Prima piesă debutează în forţă datorită stilului energic al lui Williams de a ţine ritmul, dar cu o melodie elegantă interpretată de Rivers, care încetul cu încetul derivă noi melodii şi din când în când lasă unele exclamaţii distorsionate să îi scape, fără a uita să revină la punctul de pornire. Toate piesele au un aer irezistibil de prospeţime şi demonstrează virtuozitatea lui Rivers, ca şi versatilitatea lui Williams şi Byard, atât în părţile rapide cât şi în tempo-uri lente (ca în piesa dedicată soţiei lui Rivers, Beatrice). Fanii jazz-ului vechi (prin vechi nu vreau să sugerez swing plăcut urechiuşelor îngheţate de remix-uri şi alte asemenea artificii) vor găsi multe lucruri de apreciat în acest album.

Morphine - Good

Morphine - Good (1992)

Deşi nu au realizat un număr de albume pe măsura creativităţii şi puterii emoţionale conţinute de muzica lor, Morphine au avut succes în crearea unei alte feţe a rock-ului alternativ prin albume de calitate ridicată. Debutul lor din 1992, Good, mai puţin elaborat şi expansiv decât albumele care i-au urmat, Cure For Pain şi Yes, prezintă o estetică proprie bine definită, care înlocuieşte aspectele electrice, agresive sau pompoase de la formaţii ca Pearl Jam sau Smashing Pumpkins cu placiditatea basului şi detaşarea aparentă a saxofonului, care de fapt ascund o emoţie la fel de furtunoasă ca şi cea care a propulsat formaţiile menţionate mai sus. Morphine propun o abordare mai subtilă şi incontestabil mai elegantă a tematicii rock-ului alternativ, rămânând cu încăpăţânare orientaţi spre universul interior.

Tonul general al albumului este languros şi distant, dând pe alocuri impresia de pierdere treptată a vitalităţii (piese ca You Look Like Rain sau Good), făcând loc şi pentru momente mai intense ca în You Speak My Language. Prestaţia vocalistului şi basistului Sandman este impecabilă prin muzicalitatea sa şi lipsa sa de agresivitate, stabilind o legătură indisolubilă cu melodiile grave de saxofon şi percuţia delicată. Piese deosebit de plăcute de pe Good sunt piesa omonimă, Claire, Have A Lucky Day, You Look Like Rain şi The Only One.

Last Exit - Last Exit

Last Exit - Last Exit (1986)

Cu puţin apetit pentru varietate, ne vom putea permite să abordăm unul dintre cele mai dure albume din anii 80 - nu vorbim de Twisted Sister, Poison, Black Sabbath sau Iron Maiden, nici chiar Slayer sau Possessed.

Formaţia de faţă, al cărei album de debut este vizat în această cronică, a fost formată de către patru personalităţi ale jazz-ului modern: saxofonistul german Peter Brotzmann (supranumit şi ”plămânul de oţel”), foarte prolificul basist şi producător Bill Laswell, chitaristul jazz/rock Sonny Sharrock, care a fost o sursă de inspiraţie pentru Jimi Hendrix, şi bateristul Ronald Shannon Jackson, veteran al free funk-ului, cu colaborări cu legendele Ornette Coleman şi Cecil Taylor la activ. Ceea ce a rezultat a fost şi este un opus greu de depăşit şi în ziua de azi chiar şi de o formaţie solidă de metal, dacă ne raportăm la raportul complexitate - agresivitate.

Sonny Sharrock nu dezminte vorbele cu care a fost citat, anume că primul său gând înainte de concert este de a face urechile auditoriului din primul rând să sângereze, invocând o pleiadă de distorsiuni, solo-uri metalice sau de şmirghel, sonorităţi deformate şi mai cu seamă ceea ce l-a făcut unic, tehnica sa de ”slide guitar” care produce note ridicol de înalte în succesiuni ameţitoare. Brotzmann străluceşte în duelurile sale cu Sharrock, în care degetele unuia rivalizează cu traheea altuia pentru obţinerea unor timbre cât mai exotice sau virulente. Laswell aprovizionează cântecele cu componenta mai melodică, folosindu-se din plin de riff-uri cu aromă sudică şi uneori şi de efecte, iar Shannon Jackson îşi arată îndemânarea fără a intra în domeniul demonstraţiilor inutile de virtuozitate. Piese recomandate de pe album sunt mai cu seamă Discharge, Backwater, Red Light, Pig Freedom. Un album de referinţă în istoria jazz rock-ului şi un punct de inspiraţie pentru numeroase proiecte de rock experimental (Naked City, Full Blast etc.). Într-un mod hazliu, Laswell a furat riff-ul de bas de la piesa Halleluhwah a formaţiei germane Can pe o piesă din album.

Big Brother & The Holding Company - Cheap Thrills

Big Brother & The Holding Company - Cheap Thrills (1968)

În această dimineaţă m-am trezit decis să înfăptuiesc un lucru pe care mi-l propusesem de multă, multă vreme, adicătelea, scrierea unei cronicuţe dedicate acestei mari (poate chiar cea mai mare) cântăreţe a muzicii pop sau rock - Janis Joplin.

Sunt multe aspecte cunoscute despre Janis Joplin, mai ales pentru fanii muzicii anilor 60: dependenţa ei de alcool şi droguri, instabilitatea sa emoţională şi comportamentul extravagant care a alienat o bună parte din cunoscuţi, promiscuitatea sa (şi băutura ei preferată - Southern Comfort, pe care îl asimila în cantităţi generoase înainte şi după concerte). Vocea sa incredibilă şi inimitabilă s-a datorat nu în mică parte tabacului şi apei-de-foc (notă fanilor lui Winnetou!).

Totuşi, în condiţiile în care Joplin a cântat şi acompaniată de orchestre de muzică soul (cu rezultate mai puţin relevante), s-a putut observa foarte bine că atu-ul instrumental a fost deţinut de formaţia de rock psihedelic Big Brother & The Holding Company, care ofereau un fundal îndeajuns de încărcat şi viguros pentru a contrabalansa forţa interpretativă a solistei. Combination Of The Two, piesa de început, deşi o are pe Joplin la microfonul din spate şi e cântată de vocalistul de la Big Brother, este dominată de talentul uluitor al lui Joplin, cu nimic mai prejos decât o cântăreaţă de blues sau jazz profesionistă, şi scoate scântei de la solo-urile de chitară electrică. Deşi nu la înălţimea fraţilor de la Blue Cheer în materie de prestaţii vulcanice la chitară, Big Brother nu erau chiar departe. Întreg albumul este dominat de pasiune, iar momentele mai liniştite nu fac decât să pregătească punctele de maximă tensiune; chiar dacă nu se găsesc compoziţii proprii, cu excepţia piesei Turtle Blues, Joplin a imprimat pieselor de la alţi compozitori pe care le-a interpretat personalitatea sa tumultoasă.

Nu în ultimul rând, se cuvine menţionată coperta albumului: făcută de marele desenator american George Crumb, coperta este excepţională, foarte viu colorată, cu ilustraţii detaliate şi hazlii, o încântare pentru ochi, şi pe bună dreptate un obiect clasic al culturii pop.

Henry Cowell - Piano Music

Henry Cowell - Piano Music (1963)

Un veritabil iconoclast, compozitorul şi muzicianul Henry Cowell (1897-1965) şi-a arătat talentele sale pe acest album care cuprinde piese pentru pian compuse şi interpretate tot de către el. Piese cu tempo-uri şi măsuri dificile, precum Fabric sau What's This, sau piese în care spectrul sonor al pianului este extins (Aeolian Harp And Sinister Resonance, The Banshee), încântă prin excentricitate şi atestă influenţa enormă pe care Henry Cowell a avut-o asupra tuturor (fără exagerare) compozitorilor de muzică clasică contemporană: Xenakis, Stockhausen, Horaţiu Rădulescu, Iancu Dumitrescu, Cage, Feldman, Wolff etc. Am preferat să păstrez acest articol concis, iar cei dornici să afle mai multe despre Henry Cowell sunt sfătuiţi să acceseze bunăciunile de mai jos:

http://www.henrycowell.org/hc/default.cfm

http://www.gramophone.co.uk/blog/new-york-insider/the-revelation-of-henry-cowell

Din nou, nu toate intrările din Picnic vor fi mereu infailibile şi de interes major, dar aceasta trebuie să fie şi va fi. ”Pentru că nu ştiţi ce pierdeţi”, vorba popândăului din tomberonul mioritic. Faceţi-vă un serviciu şi băgaţi nişte Cowell la o nuntă (nu luaţi asta drept literă de lege, totuşi). Menţiune: versiunea mai ”recentă” din 1993 a fost o reeditare a versiunii originale din 1963.

Robbie Basho - Seal Of The Blue Lotus

Robbie Basho - Seal Of The Blue Lotus (1965)

O nouă intrare în Picnicul cu timpan, în articolul de faţă îi urăm bun venit unuia dintre inovatorii chitării acustice, Robbie Basho (pseudonimul Basho a fost asumat datorită admiraţiei pentru poetul chinez Matsuo Basho). Vrednic reprezentant al panteonului folk-ului progresiv, în aceeaşi generaţie împreună cu John Fahey, Leo Kottke şi Sandy Bull, Basho s-a remarcat prin ardoarea cu care s-a ataşat de sonorităţile diferitelor muzici orientale, pe care le-a transpus strălucit în registrul grav şi deseori aspru al chitării sale, mimând pe alocuri sitarul.

Seal Of The Blue Lotus, primul album al lui Robbie Basho, făcut disponibil prin casa de discuri a lui John Fahey, Tahoma, constă din şase interpretări dintre care cinci neacompaniate pentru chitară cu corzi metalice (steel guitar), în care se ajunge la momente ecstatice cu o rapiditate uimitoare, însă niciodată abruptă. Piesa omonimă, care deschide albumul, este probabil piesa cea mai solemnă şi bogată în referiri la muzica indiană, cu un punct culminant care este susţinut aproape jumătate din piesă. Basho era un chitarist foarte original şi, fără a executa impecabil galopurile corzilor, avea o concepţie complexă atât tehnic cât şi componistic. În penultima piesă, Sansara In Sweetness After Sandstorm, sunt prezente şi talentele vocale ale chitaristului, făcând muzica mai vibrantă şi uşor ameninţătoare, iar ultima piesă îl găseşte pe Basho acompaniat de percuţie şi o a doua chitară, cu un efect care aproape induce transa. Muzică indiană, folk, indie rock, jazz, country, psihedelic - şi alte sonorităţi pot fi revelate celor cu interese muzicale variate în aceste piese, ca influenţe recunoscute de această muzică, dar şi ca influenţe, conştientizate sau nu, ale acestei muzici asupra generaţiilor ce au urmat. Sunt unele albume excepţionale care necesită mai multe audiţii pentru a fi digerate corespunzător, iar acesta este un exemplu bun.

Pentru o descriere mult mai elaborată vă recomand site-ul:

http://mutant-sounds.blogspot.com/2007/04/robbie-basho-seal-of-blue-lotus.html

Cop Shoot Cop - Consumer Revolt

Cop Shoot Cop - Consumer Revolt (1990)

Am zis că tonul sobru şi obtuz în cronicile de albume muzicale de pe blog era ”too much”, aşa că ne permitem să ne destindem pe tărâmuri mai ”groovie” în cazul acestui album.

Mândri moştenitori ai unei estetici a la Black Flag asortată cu sonorităţi dense şi tăioase stil Big Black sau Foetus, Cop Shoot Cop şi-au făcut debutul legendar în muzica pop cu Consumer Revolt, un album care înfierează fără milă sau tact societatea de consum şi capitalismul pe ritmuri febrile, mai curând zdrobite decât bătute într-o varietate de obiecte metalice, acompaniate de ”hook”-urile senzuale oferite doar de doi basişti, care riscă să scape de sub control în hit-uri precum introducerea Lo.Com.Denom, Smash Retro sau Waiting For The Punchline. Mereu pus pe harţă (şi semănând mult în ton cu Steve Albini), vocalistul Tod A justifică perfect numele formaţiei prin starea de ”feel-good” pe care o inspiră prin naraţiunile sale. Ocazional, formaţia reuşeşte să se concentreze chiar pe unele ritmuri mai dansante (ca în She's Like A Shot), o desfătare pentru generaţia ”beat-oriented” sau ”club/mace-oriented”. Cu excepţia piesei Disconnected 666, există o doză de ”funkiness” în fiecare cântec pentru orice interesat. Cu cele mai bune intenţii dar din păcate dispăruţi fără urmă după un ”platinum grand slam”, Cop Shoot Cop au pavat drumul pentru mai toţi artiştii preţuiţi în ziua de astăzi (spre iad).