Sam Rivers - Fuchsia Swing Song

Sam Rivers - Fuchsia Swing Song (1965)

Luăm o pauză, şi scotocind în coşul cu bunătăţi pentru ureche scoatem un album jazz de 46 de ani, care a rămas la fel de interesant ca atunci când era bebe - Fuchsia Swing Song, scos în anul 1965, este primul album al saxofonistului Sam Rivers ca lider, după ce a apărut în colaborări cu muzicieni originali ai curentului ca Miles Davis şi Larry Young. Este primul album dintr-un şir destul de mare de albume în care Rivers şi-a perfecţionat stilul complex şi abstract, părăsind tot mai mult rădăcinile blues ca rampă de lansare a improvizaţiilor sale; pe acest album, Rivers a creat o punte între convenţiile melodice ale bop-ului şi caracterul temerar al jazz-ului de avangardă, sprijinit de bateristul Tony Williams (care a făcut valuri mai ales cu albumul Emergency cu organistul Larry Young şi chitaristul John McLaughlin), basistul Ron Carter şi pianistul Jaki Byard.

Prima piesă debutează în forţă datorită stilului energic al lui Williams de a ţine ritmul, dar cu o melodie elegantă interpretată de Rivers, care încetul cu încetul derivă noi melodii şi din când în când lasă unele exclamaţii distorsionate să îi scape, fără a uita să revină la punctul de pornire. Toate piesele au un aer irezistibil de prospeţime şi demonstrează virtuozitatea lui Rivers, ca şi versatilitatea lui Williams şi Byard, atât în părţile rapide cât şi în tempo-uri lente (ca în piesa dedicată soţiei lui Rivers, Beatrice). Fanii jazz-ului vechi (prin vechi nu vreau să sugerez swing plăcut urechiuşelor îngheţate de remix-uri şi alte asemenea artificii) vor găsi multe lucruri de apreciat în acest album.

Morphine - Good

Morphine - Good (1992)

Deşi nu au realizat un număr de albume pe măsura creativităţii şi puterii emoţionale conţinute de muzica lor, Morphine au avut succes în crearea unei alte feţe a rock-ului alternativ prin albume de calitate ridicată. Debutul lor din 1992, Good, mai puţin elaborat şi expansiv decât albumele care i-au urmat, Cure For Pain şi Yes, prezintă o estetică proprie bine definită, care înlocuieşte aspectele electrice, agresive sau pompoase de la formaţii ca Pearl Jam sau Smashing Pumpkins cu placiditatea basului şi detaşarea aparentă a saxofonului, care de fapt ascund o emoţie la fel de furtunoasă ca şi cea care a propulsat formaţiile menţionate mai sus. Morphine propun o abordare mai subtilă şi incontestabil mai elegantă a tematicii rock-ului alternativ, rămânând cu încăpăţânare orientaţi spre universul interior.

Tonul general al albumului este languros şi distant, dând pe alocuri impresia de pierdere treptată a vitalităţii (piese ca You Look Like Rain sau Good), făcând loc şi pentru momente mai intense ca în You Speak My Language. Prestaţia vocalistului şi basistului Sandman este impecabilă prin muzicalitatea sa şi lipsa sa de agresivitate, stabilind o legătură indisolubilă cu melodiile grave de saxofon şi percuţia delicată. Piese deosebit de plăcute de pe Good sunt piesa omonimă, Claire, Have A Lucky Day, You Look Like Rain şi The Only One.

Last Exit - Last Exit

Last Exit - Last Exit (1986)

Cu puţin apetit pentru varietate, ne vom putea permite să abordăm unul dintre cele mai dure albume din anii 80 - nu vorbim de Twisted Sister, Poison, Black Sabbath sau Iron Maiden, nici chiar Slayer sau Possessed.

Formaţia de faţă, al cărei album de debut este vizat în această cronică, a fost formată de către patru personalităţi ale jazz-ului modern: saxofonistul german Peter Brotzmann (supranumit şi ”plămânul de oţel”), foarte prolificul basist şi producător Bill Laswell, chitaristul jazz/rock Sonny Sharrock, care a fost o sursă de inspiraţie pentru Jimi Hendrix, şi bateristul Ronald Shannon Jackson, veteran al free funk-ului, cu colaborări cu legendele Ornette Coleman şi Cecil Taylor la activ. Ceea ce a rezultat a fost şi este un opus greu de depăşit şi în ziua de azi chiar şi de o formaţie solidă de metal, dacă ne raportăm la raportul complexitate - agresivitate.

Sonny Sharrock nu dezminte vorbele cu care a fost citat, anume că primul său gând înainte de concert este de a face urechile auditoriului din primul rând să sângereze, invocând o pleiadă de distorsiuni, solo-uri metalice sau de şmirghel, sonorităţi deformate şi mai cu seamă ceea ce l-a făcut unic, tehnica sa de ”slide guitar” care produce note ridicol de înalte în succesiuni ameţitoare. Brotzmann străluceşte în duelurile sale cu Sharrock, în care degetele unuia rivalizează cu traheea altuia pentru obţinerea unor timbre cât mai exotice sau virulente. Laswell aprovizionează cântecele cu componenta mai melodică, folosindu-se din plin de riff-uri cu aromă sudică şi uneori şi de efecte, iar Shannon Jackson îşi arată îndemânarea fără a intra în domeniul demonstraţiilor inutile de virtuozitate. Piese recomandate de pe album sunt mai cu seamă Discharge, Backwater, Red Light, Pig Freedom. Un album de referinţă în istoria jazz rock-ului şi un punct de inspiraţie pentru numeroase proiecte de rock experimental (Naked City, Full Blast etc.). Într-un mod hazliu, Laswell a furat riff-ul de bas de la piesa Halleluhwah a formaţiei germane Can pe o piesă din album.

Big Brother & The Holding Company - Cheap Thrills

Big Brother & The Holding Company - Cheap Thrills (1968)

În această dimineaţă m-am trezit decis să înfăptuiesc un lucru pe care mi-l propusesem de multă, multă vreme, adicătelea, scrierea unei cronicuţe dedicate acestei mari (poate chiar cea mai mare) cântăreţe a muzicii pop sau rock - Janis Joplin.

Sunt multe aspecte cunoscute despre Janis Joplin, mai ales pentru fanii muzicii anilor 60: dependenţa ei de alcool şi droguri, instabilitatea sa emoţională şi comportamentul extravagant care a alienat o bună parte din cunoscuţi, promiscuitatea sa (şi băutura ei preferată - Southern Comfort, pe care îl asimila în cantităţi generoase înainte şi după concerte). Vocea sa incredibilă şi inimitabilă s-a datorat nu în mică parte tabacului şi apei-de-foc (notă fanilor lui Winnetou!).

Totuşi, în condiţiile în care Joplin a cântat şi acompaniată de orchestre de muzică soul (cu rezultate mai puţin relevante), s-a putut observa foarte bine că atu-ul instrumental a fost deţinut de formaţia de rock psihedelic Big Brother & The Holding Company, care ofereau un fundal îndeajuns de încărcat şi viguros pentru a contrabalansa forţa interpretativă a solistei. Combination Of The Two, piesa de început, deşi o are pe Joplin la microfonul din spate şi e cântată de vocalistul de la Big Brother, este dominată de talentul uluitor al lui Joplin, cu nimic mai prejos decât o cântăreaţă de blues sau jazz profesionistă, şi scoate scântei de la solo-urile de chitară electrică. Deşi nu la înălţimea fraţilor de la Blue Cheer în materie de prestaţii vulcanice la chitară, Big Brother nu erau chiar departe. Întreg albumul este dominat de pasiune, iar momentele mai liniştite nu fac decât să pregătească punctele de maximă tensiune; chiar dacă nu se găsesc compoziţii proprii, cu excepţia piesei Turtle Blues, Joplin a imprimat pieselor de la alţi compozitori pe care le-a interpretat personalitatea sa tumultoasă.

Nu în ultimul rând, se cuvine menţionată coperta albumului: făcută de marele desenator american George Crumb, coperta este excepţională, foarte viu colorată, cu ilustraţii detaliate şi hazlii, o încântare pentru ochi, şi pe bună dreptate un obiect clasic al culturii pop.

Henry Cowell - Piano Music

Henry Cowell - Piano Music (1963)

Un veritabil iconoclast, compozitorul şi muzicianul Henry Cowell (1897-1965) şi-a arătat talentele sale pe acest album care cuprinde piese pentru pian compuse şi interpretate tot de către el. Piese cu tempo-uri şi măsuri dificile, precum Fabric sau What's This, sau piese în care spectrul sonor al pianului este extins (Aeolian Harp And Sinister Resonance, The Banshee), încântă prin excentricitate şi atestă influenţa enormă pe care Henry Cowell a avut-o asupra tuturor (fără exagerare) compozitorilor de muzică clasică contemporană: Xenakis, Stockhausen, Horaţiu Rădulescu, Iancu Dumitrescu, Cage, Feldman, Wolff etc. Am preferat să păstrez acest articol concis, iar cei dornici să afle mai multe despre Henry Cowell sunt sfătuiţi să acceseze bunăciunile de mai jos:

http://www.henrycowell.org/hc/default.cfm

http://www.gramophone.co.uk/blog/new-york-insider/the-revelation-of-henry-cowell

Din nou, nu toate intrările din Picnic vor fi mereu infailibile şi de interes major, dar aceasta trebuie să fie şi va fi. ”Pentru că nu ştiţi ce pierdeţi”, vorba popândăului din tomberonul mioritic. Faceţi-vă un serviciu şi băgaţi nişte Cowell la o nuntă (nu luaţi asta drept literă de lege, totuşi). Menţiune: versiunea mai ”recentă” din 1993 a fost o reeditare a versiunii originale din 1963.

Robbie Basho - Seal Of The Blue Lotus

Robbie Basho - Seal Of The Blue Lotus (1965)

O nouă intrare în Picnicul cu timpan, în articolul de faţă îi urăm bun venit unuia dintre inovatorii chitării acustice, Robbie Basho (pseudonimul Basho a fost asumat datorită admiraţiei pentru poetul chinez Matsuo Basho). Vrednic reprezentant al panteonului folk-ului progresiv, în aceeaşi generaţie împreună cu John Fahey, Leo Kottke şi Sandy Bull, Basho s-a remarcat prin ardoarea cu care s-a ataşat de sonorităţile diferitelor muzici orientale, pe care le-a transpus strălucit în registrul grav şi deseori aspru al chitării sale, mimând pe alocuri sitarul.

Seal Of The Blue Lotus, primul album al lui Robbie Basho, făcut disponibil prin casa de discuri a lui John Fahey, Tahoma, constă din şase interpretări dintre care cinci neacompaniate pentru chitară cu corzi metalice (steel guitar), în care se ajunge la momente ecstatice cu o rapiditate uimitoare, însă niciodată abruptă. Piesa omonimă, care deschide albumul, este probabil piesa cea mai solemnă şi bogată în referiri la muzica indiană, cu un punct culminant care este susţinut aproape jumătate din piesă. Basho era un chitarist foarte original şi, fără a executa impecabil galopurile corzilor, avea o concepţie complexă atât tehnic cât şi componistic. În penultima piesă, Sansara In Sweetness After Sandstorm, sunt prezente şi talentele vocale ale chitaristului, făcând muzica mai vibrantă şi uşor ameninţătoare, iar ultima piesă îl găseşte pe Basho acompaniat de percuţie şi o a doua chitară, cu un efect care aproape induce transa. Muzică indiană, folk, indie rock, jazz, country, psihedelic - şi alte sonorităţi pot fi revelate celor cu interese muzicale variate în aceste piese, ca influenţe recunoscute de această muzică, dar şi ca influenţe, conştientizate sau nu, ale acestei muzici asupra generaţiilor ce au urmat. Sunt unele albume excepţionale care necesită mai multe audiţii pentru a fi digerate corespunzător, iar acesta este un exemplu bun.

Pentru o descriere mult mai elaborată vă recomand site-ul:

http://mutant-sounds.blogspot.com/2007/04/robbie-basho-seal-of-blue-lotus.html

Cop Shoot Cop - Consumer Revolt

Cop Shoot Cop - Consumer Revolt (1990)

Am zis că tonul sobru şi obtuz în cronicile de albume muzicale de pe blog era ”too much”, aşa că ne permitem să ne destindem pe tărâmuri mai ”groovie” în cazul acestui album.

Mândri moştenitori ai unei estetici a la Black Flag asortată cu sonorităţi dense şi tăioase stil Big Black sau Foetus, Cop Shoot Cop şi-au făcut debutul legendar în muzica pop cu Consumer Revolt, un album care înfierează fără milă sau tact societatea de consum şi capitalismul pe ritmuri febrile, mai curând zdrobite decât bătute într-o varietate de obiecte metalice, acompaniate de ”hook”-urile senzuale oferite doar de doi basişti, care riscă să scape de sub control în hit-uri precum introducerea Lo.Com.Denom, Smash Retro sau Waiting For The Punchline. Mereu pus pe harţă (şi semănând mult în ton cu Steve Albini), vocalistul Tod A justifică perfect numele formaţiei prin starea de ”feel-good” pe care o inspiră prin naraţiunile sale. Ocazional, formaţia reuşeşte să se concentreze chiar pe unele ritmuri mai dansante (ca în She's Like A Shot), o desfătare pentru generaţia ”beat-oriented” sau ”club/mace-oriented”. Cu excepţia piesei Disconnected 666, există o doză de ”funkiness” în fiecare cântec pentru orice interesat. Cu cele mai bune intenţii dar din păcate dispăruţi fără urmă după un ”platinum grand slam”, Cop Shoot Cop au pavat drumul pentru mai toţi artiştii preţuiţi în ziua de astăzi (spre iad).

Mars - Mars LP

Mars - Mars LP (2008)

Mars este a doua intrare no-wave de pe acest blog, după DNA, şi tot cu o compilaţie de înregistrări (apărută abia în 2008), lucru deloc de mirare, având în vedere efemeritatea ambelor formaţii. Probabil cei mai criptici dintre soldaţii no-wave, Mars au dezlănţuit în piesele lor succinte un amalgam de sunete, zgomote şi anti-melodii care şi acum sună la fel de radicale ca în a doua jumătate a anilor 70, în care au activat. Însuşindu-şi o atitudine nihilistică şi nevrotică în cel mai înalt grad, prin amatorismul lor la nivel instrumental, cvartetul a creat unele dintre cele mai distincte piese din curentul lor - poate şi din cauză că ocupă atât de puţin timp, piesele din studio reuşesc să se impună ca fiind atât de individuale, şi este uimitor cât de mult muzica din anii ce au urmat acestor înregistrări a fost influenţată de ele. Piesele sunt dominate de hiperactivitatea chitărilor (dezacordate ca la carte) şi de vocalizele care alternează între amorţire, nonşalanţă şi isterie. O audiţie care nu permite, din păcate, o cale de mijloc în opinii, compilaţia va prii cu siguranţă urechilor mai aventuroase.

Philip Glass - Mishima

Philip Glass - Mishima (1985)

Memoria lui Yukio Mishima, una dintre personalităţile artistice remarcabile ale secolului XX, a primit un tratament muzical mai mult decât onorabil prin coloana sonoră compusă de pionierul minimalist Philip Glass pentru filmul cu caracter biografic Mishima: A Life In Four Chapters, în care sunt redate fragmente din existenţa unui scriitor şi caracter impetuos, tradiţionalist şi avangardist, asiatic şi european în acelaşi timp, nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel dar niciodată câştigător (Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel şi mentor al lui Mishima, mărturisise că talentul său era cu mult depăşit de cel al discipolului).

Cea mai cunoscută coloană sonoră a lui Glass este probabil coloana sonoră a filmului Koyaanisqatsi, dar în vreme ce compoziţiile de pe Koyaanisqatsi posedă grandoare şi un farmec dramatic, nu pot egala subtilitatea psihologică din coloana sonoră de pe Mishima. Geniul lui Glass transpare din uşurinţa cu care a transpus o temă melodică în mai multe aranjamente cu instrumente variate, tempo-uri variate, şi ritmuri de multe ori diferite care presupun o sincronizare impecabilă a instrumentaliştilor (cu Kronos Quartet, e greu să se poată găsi vreo compoziţie care să nu fie executată impecabil). Pe lângă excelentele părţi Opening şi Closing, pe coloana sonoră se găsesc multe momente de o fineţe deosebită, cum ar fi Runaway Horses şi piesele din miniseria Kyoko's House, unde chitara utilizată aduce nuanţe inedite - pe cea mai mare parte a albumului sunt utilizate două viole, o vioară şi un violoncel, intervenind şi instrumente de percuţie (îndeosebi în momente mai marţiale). Fiecare secvenţă muzicală are o tonalitate uşor modificată faţă de celelalte şi un aranjament diferit, oferind o melodie principală văzută printr-un caleidoscop şi completată în diferite maniere, acoperind trăiri de natură şi intensitate foarte variate.

Roxy Music - For Your Pleasure

Roxy Music - For Your Pleasure (1973)

Formaţia Roxy Music (care a atins vârful creativ cu acest album, după părerea autorului) datorează o însemnată parte din statutul său preferinţelor muzicale diferite din interiorul ei: glam-rock-ul şi punk-ul au avut nişte precursori remarcabili în Roxy Music, dar nici o formaţie din aceste curente nu a atins complexitatea stilului Roxy Music, un stil care îmbina pop rock-ul cu muzica electronică într-o manieră unică.

Vocea solistului Bryan Ferry a ilustrat perfect natura muzicii Roxy Music, amestecând tandreţea, eleganţa şi sarcasmul - fără a evita sentimentalismul, formaţia navighează prin structuri neconvenţionale ale cântecelor, trilurile sintetizatorului lui Brian Eno, ritmuri detaşate şi texturi instrumentale eterice. Asta nu presupune, totuşi, ca formaţia să evite şi partea mai vivace, bine reprezentată pe Do The Strand şi Editions Of You, unde stilul nonşalant al saxofonistului Andy Mackay are o contribuţie deloc neglijabilă; în Every Dream Home A Heartache se ajunge la intensitate maximă. Cele mai bune piese pot fi considerate primele două menţionate anterior, Beauty Queen şi piesa care dă titlul albumului, însă tot albumul merită ascultat de mai multe ori. Pentru anul în care a fost făcut (1973!), For Your Pleasure se dovedeşte produs de nişte gândiri cu mult înaintea timpului lor, şi este la fel de inimitabil astăzi ca şi atunci.

Grateful Dead - Aoxomoxoa

Grateful Dead - Aoxomoxoa (1969)

În muzică este relativ lesne să găseşti inovatori sau artişti cu succese fulgerătoare, însă Grateful Dead au fost şi rămân un fenomen inegalabil din câteva puncte de vedere (referindu-ne la muzica ”populară”): numărul de albume live realizate, inventivitatea (ia ceva timp să numeri toate versiunile alternative făcute la unele cântece sau improvizaţii), longevitatea formaţiei, şi dimensiunile concertelor pe care le dădeau, atât ca durată, cât şi ca număr de fani adunaţi. În aceste condiţii, e greu de înţeles de ce muzica Grateful Dead, la fel ca şi cea a altor formaţii foarte competente (Moby Grape, Electric Prunes etc.), nu este popularizată cu mai mult simţ de răspundere la posturile care optează pentru muzică un pic mai veche şi pe alocuri mai decentă decât conservele cu beat-uri desfăcute la posturi precum PFM, KFM ş.a.

Aoxomoxoa este unul dintre albumele de studio Grateful Dead, ceea ce automat îl face mai succint, mai facil, şi mai bun ca mic dejun decât un album din seria extraordinară Dick's Picks. Psihedelicul Grateful Dead, bogat în influenţe folk şi country, uneori letargic, alteori pasional, mereu subtil şi aventuros şi adorat pe bună dreptate de aşa-zişii Deadheads, este de neuitat, încapsulând o eră intensă ca trăiri, contradicţii şi drame (membrii nu au fost feriţi de acestea, chitaristul, vocalistul şi compozitorul Jerry Garcia suferind mult din cauza depresiei, supraponderalităţii şi consumului de droguri). Piese ca St. Stephen, Doin' That Rag, Rosemary şi Cosmic Charlie sunt pietre solide la temelia monumentului stilistic ridicat de Grateful Dead, tot albumul desfăşurându-se uniform, cu excepţia ceţosului delir electro-acustic What's Become Of The Baby (care conţine nişte părţi vocale distorsionate, sunând excepţional de false şi halucinante în contrast cu cacofonia generală). Trebuie menţionat că albumul Aoxomoxoa a beneficiat de o tehnologie nou-nouţă pentru anul 1968 (Ampex MM-1000), ceea ce a permis o gamă mai largă de sunete şi efecte. Pentru perioada contemporană sufocată de muzici care încep să semene tot mai mult între ele (Soylent Green!), Aoxomoxoa este o gură mare, mare de aer proaspăt din muzica unei perioade prost înţelese din punct de vedere artistic.

Soft Boys - Underwater Moonlight

Soft Boys - Underwater Moonlight (1980)

Underwater Moonlight - pe lângă faptul că este albumul cel mai bun produs de formaţia post-punk Soft Boys, clasicul din 1980 este şi unul dintre albumele definitorii pentru ceea ce a constituit revival-ul psihedelicului în viziune actualizată, pe lângă albume de la formaţii ca Ghost sau Comets On Fire, pe alocuri parodiind apucăturile rock-ului psihedelic din anii 60, şi grefându-le pe un fond punk.

Trăsăturile albumului pot fi rezumate la câteva cuvinte: romantism împerecheat cu suprarealism Pink Floydian, rigoare a interpretării, şi, mai presus de toate, chitara lui Hitchcock. Rareori s-a mai găsit un album de rock melodic care să fie dominat de un ton de chitară atât de viguros şi suculent ca Underwater Moonlight. Melodii de blues, melodii melancolice, melodii încadrate negreşit în stilul new-wave, melodii vioaie punk, chitara a făcut cea mai multă treabă pe acest album. Notabile sunt I Wanna Destroy You, un imn împotriva războiului într-o cadenţă robustă a la Stooges, Positive Vibrations (incluzând un sitar, aluzie naiv-parodică la psihedelicul clasic) languroasa şi bizara I Got The Hots For You, încărcată cu tonuri superbe de chitară, Insanely Jealous, un exemplu de sincronizare perfectă a membrilor formaţiei, basul mormăind satisfăcut în timp ce chitara face crize de isterie, şi uşor ameninţătorul Kingdom Of Love. Totuşi, chitara a beneficiat şi de suportul impecabil al celorlalte instrumente, ceea ce face totul să sune cât se poate de profesionist - acesta ar trebui să fie idealul muzicii pop, o muzică damnată în ziua de azi.

În concluzie, un album cât se poate de recomandabil şi accesibil pentru orice categorie de vârstă, adecvat şi pentru uzul strict privat, şi pentru cafenele cu clientelă care nu e străină de muzica bună.

Oxbow - An Evil Heat

Oxbow - An Evil Heat (2002)

O formaţie deseori criptică, dar consacrată în rândurile amatorilor de rock experimental atât din Statele Unite, cât şi din Europa, Oxbow au optat în cariera lor (sau drumul pe Golgota) pentru albume puţine, dar reprezentative. Începând cu albumul blues-hardcore Fuckfest şi devenind mai cizelaţi şi eclectici în următoarele albume, King Of The Jews şi Let Me Be A Woman, Oxbow şi-au păstrat dreptul la rock fără compromisuri - mai mult decât simplu rock, totodată primitiv şi complicat, Oxbow caută miezul emoţional al muzicii, în special blues-rock, inspiraţi în mare măsură de formaţiile lui Nick Cave.

An Evil Heat este punctul de maxim rafinament al stilului Oxbow: toate piesele de pe album, în mod curios, au prima literă din titlu S, unii critici putând asocia această regulă cu obsesiile sexuale/religioase din versurile scuipate de Eugene Robinson, vocalist instabil emoţional şi luptător profesionist atât pe scenă, unde impertinenţii de la concerte şi-au găsit naşul, cât şi în ring, ceea ce l-a inspirat să scrie o carte cu privire la agresivitate şi ”nevoile” cele mai puţin agreabile ale omului. Ritmica albumului este variată, fiind prezente atât ritmuri lente şi apăsătoare inspirate de Melvins sau Neurosis, cât şi ritmuri agile care evocă zilele de aur ale blues-rock-ului, reînviate din albume Led Zeppelin, sau o formaţie punk epileptică.

Ultima piesă, Shine (Glimmer), este cea mai lungă incursiune în disperare şi înapoi propusă de Oxbow (32 minute!), formaţia deplasându-se nestingherită într-un ritm solemn, feedback de chitară şi murmurele şi onomatopeile lui Robinson, ajungându-se la final pe nesimţite. Până la Shine, totuşi, ascultătorul beneficiază de o varietate de surprize sau este atacat într-o varietate de feluri, începând cu expresionismul din începutul albumului şi continuând cu o succesiune de violente omagii aduse formaţiilor Scratch Acid sau Jesus Lizard. Viziunea artistică este însă unică, cum se poate observa în piese meditative ca S Bar X şi Stallkicker, patetica Sweetheart şi neaşteptat de progresiva Sawmill, unde ritmuri tribale feroce se prăbuşesc brusc în uitare şi chitaristul Wenner reuşeşte să sune într-adevăr ”epic”, fără a fi vorba de vreun solo în sensul tradiţional al cuvântului. Un monolit în egală măsură ameninţător şi senzual, An Evil Heat este o experienţă emoţională şi muzicală unică pentru pasionaţii de experimentalism cu o miză, şi unul dintre secretele bine păstrate ale muzicii rock.

Sawmill poate fi descărcată de pe site-ul Neurot Recordings:

http://www.neurotrecordings.com/artists/oxbow/audio/Oxbow_AnEvilHeat_Sawmill.mp3

Gun Club - Fire Of Love

Gun Club - Fire Of Love (1981)

În sfârşit, am putut reveni cu o nouă cronicuţă!

În acest articol vă prezentăm cu plăcere unul dintre momentele de vârf ale punk-ului, adică albumul de debut al formaţiei Gun Club. Introducând sonorităţi de country şi blues pe ritmuri primitive şi tonuri guturale de chitară, Gun Club au realizat în acest album o colecţie de cântece pentru care atmosfera şi sentimentul au contat în primul rând, vocea uşor nesigură a solistului Jeffrey Lee Pierce dominând înregistrările. Fără o răţuşcă urâtă nu s-a putut scăpa - versurile lui Pierce au fost luate de criticii serioşi în tărbacă pentru onestitatea lipsită de subtilităţi şi imaginile nereuşite, însă momente precum She Is Like Heroin To Me rămân foarte elocvente.
Albumul are două cover-uri, reprezentate de Preaching The Blues al lui Robert Johnson şi Cool Drink Of Water al lui Tommy Johnson. Deşi nu fără oarecare jenă recunosc că nu am apucat să ascult originalele, cover-urile sunt cât se poate de reuşite pentru standarde punk. De altfel, întreg albumul este presărat cu ritmuri directe şi pătrunzătoare, atmosfere dezolante sau corozive sudic-gotice şi un ”twang” persistent al chitărilor, care vor unge la inimă firile pasionate de rock neşlefuit; deşi albumele următoare ale formaţiei nu au fost lipsite de patosul caracteristic, aici avem de-a face cu Gun Club în cea mai pură formă. Pentru interesaţii de formaţii din era şi genul Cramps, nu puteţi rata această ocazie.