Public Image Ltd. - Metal Box

Public Image Ltd. - Metal Box (1979)

Deşi în Sex Pistols a avut un răsunet (mult) mai mare ca anarhist scandalagiu, John Lydon (alias Johnny Rotten) a ”înflorit” din punct de vedere creativ în Public Image Ltd., una dintre formaţiile vitale pentru post-punk. Metal Box este considerat de mulţi critici albumul PIL cel mai demn de titlul de capodoperă (reeditat ca Second Edition în 1980), şi este o opinie foarte pertinentă luând în considerare stilul PIL de a proiecta disonanţele, ambianţa stranie şi nervozitatea lui Lydon pe nişte ritmuri foarte dansabile inspirate de punk-dub, la care basistul Jah Wobble a adus o contribuţie substanţială.

Piesele de pe Metal Box sunt foarte variate în conţinut instrumental şi se diferenţiază foarte bine una de alta, având un numitor comun evident, respectiv neliniştile exprimate de către Lydon, referitoare mai ales la contrastul dintre aparenţă şi esenţă în societate, alienare şi inechitate; chitara este un ecou halucinant al conştiinţei lirice ale lui Lydon, nesocotind percepţia obişnuită de riff sau măsură şi scuipându-şi notele ascuţite în cadenţe neregulate, mai curând amintiri care vuiesc sau bolborosesc decât o decizie melodică fermă (asemănarea în ton cu altă mare formaţie a post-punk-ului, Gang of Four, este clară). Din nou, ritmurile fac o mare parte din treaba acestui album, iar tonul tobelor variază de-a lungul albumului de la înfundat la răsunător. Printre piesele remarcabile se numără Swan Lake, care reeditează muzica clasică într-un număr batjocoritor şi aglomerat, Memories, o piesă aproape orientală în sonorităţi, Poptones, exemplu de hipnoză a post-punk-ului şi studiu pentru contrapunct sinistru chitară-bas şi Graveyard, dub instrumental de categorie grea. În definitiv, nu merită efortul de a găsi puncte slabe la acest album: va fi doar o chestiune de gusturi...

Cluster - Cluster

Cluster - Cluster (1971)

În vreme ce noi ”senzaţii” aparent unice şi irepetabile ca dubstep-ul prind cheag serios în muzica electronică, pasionaţilor de muzică obscură le poate prinde bine primul album de la Cluster. Cluster, formaţie germană, se plasează la limita dintre space-rock şi muzică electronică, iar albumul lor de debut din 1971 (o formă extremă a Krautrock-ului) rămâne şi astăzi un produs fascinant, sincronizându-se cu incursiuni în univers precum Taj Mahal Travellers din Japonia.


Instrumentele includ chitară şi diverse unelte precum ceasuri şi percuţie, dar sunetele lor sunt prelucrate electronic, complet transformate şi relansate în subconştientul ascultătorului cu maiestuozitatea formării unei supernove. Tonalităţile sunt rareori descifrabile, însă bogăţia timbrelor surprinde, de la subţire la masiv. Melodiile sunt, la fel, un supliciu sau o încântare, depinzând de temperamentul ascultătorului şi răbdarea sa. Duratele compoziţiilor sunt lungi, fiind doar trei piese pe acest album. Arma principală din arsenalul formaţiei este volumul: prin variaţiile de volum care aduc ecouri distante într-o clipită la reverberaţii de tunet, spaţiul este traversat în salturi inconstante, se dilată şi se contractă în mod uluitor. Ritmica lentă abundă în pulsaţii cosmice care te îndeamnă să te pierzi în ele - somnul poate fi neaşteptat de uşor cu acest album, care este în egală măsură inofensiv şi violent, industrial şi neomenesc.

Dirty Three - Horse Stories

Dirty Three - Horse Stories (1996)

Scena indie rock este în prezent saturată de formaţii, unele mai convenţionale, ca Art Brut, şi altele mai puţin, ca Half Man Half Biscuit. Toate aceste formaţii sunt, oricum, semne ale unei evoluţii stilistice care a limitat descrierea genului. În trecut, în special anii 90 şi finele anilor 80, scena indie fusese câmpul de luptă al unui vast spectru de influenţe muzicale şi experimente: de la Raincoats şi Vaselines la Half Japanese, Jon Spencer sau Royal Trux, toate formaţiile de indie de la începuturi s-au silit să remodeleze cât mai radical convenţiile muzicii rock sau post-punk.

Printre formaţiile notabile prin dăruirea şi originalitatea lor se evidenţiază Dirty Three, un nucleu foarte puternic de activitate muzicală şi emoţională, ambele fiind la fel de importante în cântecele lor lor. Dirty Three au început (şi au rămas) ca un trio pentru tobe, vioară şi chitară, stilul lor abordând elemente de folk, rock progresiv, gotic şi post-rock, îmbinate într-o ţesătură omogenă. Horse Stories este un album relativ succint ca durată medie a pieselor faţă de mamuţii Sad And Dangerous şi Dirty Three dinainte, însă piesele sunt mai dezvoltate.

Iniţial, s-ar putea spune că Dirty Three pun accent pe interacţiunea excelentă dintre vioară şi chitară, însă nici percuţia nu este neglijată, trecându-se în mod impecabil de la blândeţea pieselor ca 1000 Miles şi At The Bar la ritmuri incendiare ca în partea finală din Sue's Last Ride, I Remember A Time When Once You Used To Love Me sau Red. Riff-urile nu sunt foarte constante, în cea mai mare parte a timpului formaţia orientându-se mai mult spre menţinerea unui ton general decât spre un riff anume, iar Warren Ellis, un violonist foarte talentat, păstrează lucrurile mai descifrabile în izbucnirile violente, când chitara lui Jim Turner pare să îşi distorsioneze tonul până la dezintegrare. Pentru fanii muzicii pline de trăiri, eventual pentru oameni care agrează atmosferele lui Nick Cave şi iubitori de folk, Horse Stories este categoric un album recomandat.

Amon Duul II - Phallus Dei

Amon Duul II - Phallus Dei (1969)

Ce se petrece când o trupă de hippioţi mănâncă pâine de secară cornută şi stau cu ochii în Sabatul lui Goya în timp ce cântă? Clar, nu ceva prea curat. Rezultatul: Phallus Dei, unul dintre cele mai originale albume ale rock-ului şi pe jumătate un bad trip muzical. În materie de atitudine şi stil, Phallus Dei precede cu mult, mult timp curentul black metal cu subcurentele sale simfonice, depărtându-se de estetica găsită în Krautrock şi axându-se pe ciudăţenie totală şi lipsa controlului şi disciplinei. Cum poate fi descris albumul? Rock progresiv, mistico-absurd, sprinten şi împiedicat totodată, cu o temelie medievală/carnavalescă/tribală macabră, care depăşeşte realitatea cum o cunoaştem noi, un Iron Butterfly teutonizat şi mult mai puţin uman. Ca să nu uităm şi de încheierea albumului, o simfonie de sunete electronice a la space-rock, efecte de studio şi improvizaţii încărcate de vioară şi chitară psihedelică. Multe dintre melodiile utilizate de Amon Duul pe acest album sună primitiv, dar sunt şi complet distincte pentru perioada respectivă (poate apropiate de stilul scenei Canterbury), Luzifers Ghilom fiind un bun exemplu, iar sunetul rock-ului teutonic a fost conturat foarte bine în acest album de acum 41 de ani. Unii ar putea taxa acest album ca fiind obositor şi incoerent, şi pe alocuri este, într-adevăr. Dar nu este un album de duzină, şi nici un experiment de dragul experimentului.

Flipper - Generic

Flipper - Generic (1982)

Deşi albumul Generic este un album de punk din 1982, este trecut pe lista albumelor care sună tot mai bine cu trecerea vremii - mai ales în condiţiile în care punk-ul nou a eşuat în a produce lucruri cu adevărat remarcabile (în afară de videoclipurile haioase de la Blink 182, poate).

Flipper a fost o formaţie punk/hardcore eliberată de convenţiile genului (tempo-uri rapide, riff-uri simple), cel mai proeminent element fiind riff-urile voluminoase de bas. Pe fundal, însă, se desfăşoară lucrurile mai interesante, respectiv sunetele scoase de chitara metalică, atonală, incoerentă a lui Ted Falconi. De la riff-uri care sună aproape convenţional la nenumărate zgomote ritmice şi tăioase şi feedback, Falconi este un maestru care a dat un exemplu grăitor pentru generaţiile care au urmat, în special scena noise-rock. Ritmurile albumului sunt în mare parte moderate, uneori tinzând spre funebru (Life Is Cheap sau I Saw You Shine), mulându-se de minune pe atitudinea foarte puţin optimistă din versuri şi atmosfera deseori plină de tensiune, excepţia cea mai evidentă fiind punk-ul mai convenţional din Living For The Depression şi entuziasmul contagios de stupid din Sex Bomb.

Versurile nu sunt cântate cât strigate sau recitate, iar tentativele de a cânta la propriu fie dau rezultate deplorabile, fie sună convingător într-un mod greu de explicat în termeni convenţionali. Flipper au fost comentatori sociali foarte cinici şi lipsiţi de orice romantism, iar poziţia lor a fost cel mai bine ilustrată pe superba piesă Life: ”Life is the only thing worth living for.” Un album dens şi plin de subtilităţi chitaristice pentru neprofesionişti şi sinceritate lirică, merită luat în calcul de ascultătorii rock care nu se rezumă la metale grele sau rock clasic.

Can - Ege Bamyasi

Can - Ege Bamyasi (1972)

La începutul anilor 70, în Germania (mai precis, Republica Federală Germană) a fost pornită o mică revoluţie - o revoluţie vizând nişte sonorităţi pentru care interesul începuse să se dizolve - sonorităţile muzicii psihedelice. Interesaţi în egală măsură de muzica electronică avangardistă promovată de compozitori precum Karlheinz Stockhausen şi de rock psihedelic, formaţii deja consacrate: Tangerine Dream, Cluster, Amon Duul, Guru Guru, Ash Ra Tempel, Popol Vuh, Neu! şi Faust au filosofat cu ciocanul, fără a distruge temelia: muzica rock. Ca şi progressive-ul britanic, Krautrock-ul (în traducere: rock-varză) a fost deseori definit de o oarecare doză de cerebral. Cerebralul se poate îmbrăţişa, însă, în Krautrock, cu senzorialul, fără probleme. Can au aplicat acest principiu fără oprelişti, iar primele lor cinci albume certifică acest fapt, combinând psihedelicul cu muzica electronică în structuri libere de orice rigoare pop.

Ege Bamyasi, lansat în 1972, este un album care chicoteşte, dacă putem spune aşa. Pe lângă faptul că ritmurile lui Jaki Liebezeit, toboşar cu experienţă în jazz liber, sunt foarte agile şi agreabile, anticipând curente ca trip-hop sau acid jazz-ul (cu care a şi flirtat, într-o colaborare cu Burnt Friedel, expert al acid jazz-ului), tonurile muzicii se distanţează de peisajele sonore monumentale sau foarte distorsionate care au înflorit în capodopera lor din 1971, Tago Mago. Desigur, mulţi care vor asculta vor considera muzica şi aşa destul de ambiguă tonal în unele puncte (ca magnificul deschizător Pinch sau experimentul Soup), dar în întregul său, Ege Bamyasi este un album confortabil, care merge ascultat şi în grupuri. Melodiile sunt de multe ori fragmentate iar basul şi chitara se completează mai degrabă decât să mărşăluiască împreună spre refren, dar există mereu un ton general, care suportă numeroase variaţiuni, augmentate de efecte electronice. Nu se pune accent pe melodii, cât pe stări. Vocalizele nazale ale lui Damo Suzuki, mai audibile decât pe Tago Mago, sunt şi mai relaxate şi jucăuşe, atingând unele momente de patos care colorează atmosfera. Un album de rock experimental foarte recomandat pentru relaxare. Pentru persoane dornice se poate găsi mai mult pe adresa:

http://www.ton-und-licht.blogspot.com/

Holy Modal Rounders - The Moray Eels Eat The Holy Modal Rounders

Holy Modal Rounders - The Moray Eels Eat The Holy Modal Rounders (1969)

Holy Modal Rounders au fost unul dintre puţinele proiecte de acid-folk într-adevăr remarcabile şi originale, chiar dacă nu cunoscute, iar cele mai bune două albume ale lor, Indian War Whoop şi acesta, sunt mărturii ce nu pot fi trecute cu vederea de către interesaţi.

Primul mare atu al acestui album este că începe cu Bird Song, piesă care a devenit foarte cunoscută de pe coloana sonoră a titanului cinematic Easy Rider din 1969. Holy Modal Rounders erau suprarealiştii acid-folk-ului, la fel de excentrici ca şi alţi reprezentanţi de vază ai curentului precum Pearls Before Swine sau The Fugs, şi aliniaţi cu aceştia la ideile hippiote despre pace şi convieţuire. Acid folk-ul nu a avut nici pe departe vigoarea părintelui psihedelic electric, chiar şi pentru simplul fapt că miza pe compoziţii mai puţin elaborate decât acesta, favorizând experimentul şi nu virtuozitatea.

Holy Modal Rounders nu au fost mari muzicieni din punct de vedere tehnic, iar compoziţiile lor succinte şi simpliste nu sunt nici pe departe la fel de epice ca un cântec Grateful Dead obişnuit sau energice ca un cântec de Jimi Hendrix. În ciuda lipsurilor tehnice, Holy Modal Rounders au creat unele din cele mai ameţitoare şi comice momente din muzica anilor 60, prin inocenţa indusă de LSD sau alcool, sau ambele (nu se poate da un verdict exact) şi stilul de înregistrare al pieselor, cu foarte mult reverb, manipulare din studio a cântecelor şi vagi armonii electrice (mai curând efecte). Chitara acustică şi pianul predomină, iar cei doi membri permanenţi care se ocupau de partea vocală par foarte interesaţi în a nu se sincroniza, conducând la efecte... hipnotice, foarte similare cu momentele mai dizarmonice verbal de la The Fugs. Percuţia este foarte primitivă, dar se pliază perfect pe lipsa de echilibru a muzicii: nişte ritmuri mai sofisticate ar fi fost complet în afara contextului. Pentru cei care pot savura ţuică sau echivalente în timpul audiţiilor, acest album este un plus de aromă. Şi pentru cei care preferă sobrietatea, la fel. Nici partea cu mesajul muzicii nu a fost neglijată: versurile din piesa Werewolf sunt remarcabile în mod special, şi edificatoare în ceea ce priveşte modul în care hippioţii se raportau la societate.

Persoanele interesate pot accesa acest site:

http://contramaoprogrock.blogspot.com/2007/02/holy-modal-rounders-moray-eels-eat-holy.html

Jesus Lizard - Head

Jesus Lizard - Head (1990)

Jesus Lizard au rămas campioni indiscutabili ai underground-ului american nu numai prin ferocitatea lor, reprezentată în special de vocalistul David Yow, dar şi prin stilul lor care a îmbinat aptitudinea instrumentală a rock-ului progresiv prin tempo-uri de precizie matematică şi sincronizarea instrumentelor (care a influenţat curentul de math-rock).

Head este albumul de debut, beneficiind de prezenţa lui Steve Albini ca inginer în studioul de înregistrări, şi atestă talentul membrilor Jesus Lizard de a descrie scene înfiorătoare, tinzând spre suprarealism şi personaje cu existenţe cel puţin instabile, prin ritmurile flexibile ale lui MacNeilly, basul frenetic al lui David W. Sims şi riff-urile irascibile, cu inflexiuni de jazz ale lui Duane Denison; recitalurile lui Yow, livrate în microfon sau cu microfonul în gură, după cum se întâmpla şi în spectacolele în aer liber, nu au fost egalate de nici o formaţie de rock alternativ, nici în francheţe şi nici în stridenţă. Mai puţin variat şi mai claustrat decât febrilul Goat care a urmat (considerat de mulţi capodopera Jesus Lizard), Head este un exemplu fericit de rock alternativ robust, violent, fără pretenţii, doar cu multă implicare şi ocazionale tonuri de gotic sudic amintind de Scratch Acid.

Third Ear Band - Third Ear Band

Third Ear Band - Third Ear Band (1970)

Proiectul muzical Third Ear Band constituie un punct de referinţă în muzica psihedelică. Predecesorii psihedelicului fuseseră artişti care puneau accent pe aspectele solo. Muzica psihedelică, de asemenea, a avut mai multe ramuri: o ramură inspirată de blues foarte puternică, prezentă la Jimi Hendrix, Janis Joplin, Grateful Dead şi alţii (de fapt, tot rock-ul psihedelic) şi o ramură cerebrală care urma să fie perfecţionată de formaţiile germane ca Tangerine Dream, Ash Ra Tempel, sau Can în anii 70.

Third Ear Band cade într-o categorie distinctă de psihedelic, în primul rând pentru eclectismul lor muzical. În albumul lor omonim din 1970 se percep numeroase influenţe: muzică orientală (nu numai indiană), rock progresiv, muzică medievală, folk şi un substrat avangardist. Piesele sunt doar patru la număr, numite după cele patru elemente, dar sunt printre cele mai colosale ”jam”-uri oferite de genul psihedelic, ţinând cont şi de faptul că instrumentele acustice ocupă locul principal, angajându-se în zboruri celeste pe ritmuri insistente de percuţie care se accelerează nebuneşte ca în piesa Earth sau se desfăşoară neschimbat ca în Air. Virtuozitatea membrilor formaţiei este remarcabilă, cu improvizaţii foarte consistente de oboi, violă şi vioară, acompaniate de violoncel sau chitară. Muzica urmează o logică în care toţi muzicienii vociferează în acelaşi timp, pierzându-se în imaginea de ansamblu fără a-şi pierde individualitatea.