Peter Brotzmann - Machine Gun

Peter Brotzmann (Octet) - Machine Gun (1970)

Albumul de astăzi, care a făcut "valuri" mari prin perioada în care a fost lansat, este dedicat cu osebire persoanelor care vor să depăşească jazz-ul românesc si să intre puţin mai adânc în Uniunea Europeană (de acum vreo 40 de ani!) cu urechea.

Peter Brotzmann este un saxofonist foarte prolific (unii spun chiar prea prolific, dar au foarte puţine argumente la îndemână) şi cu un stil imediat recognoscibil, iar pe Machine Gun el a fost acompaniat de muzicieni de elită ai jazz-ului: cerebralul Evan Parker şi spiritualul Willem Breuker la saxofon, Tristan Honsinger şi Peter Kowald la bas şi violoncel, Han Bennink la tobe si Fred Van Hove la pian. Rezultatul este o creştere considerabilă a căldurii din sala de spectacol: muzicienii se întrec în a face timbrele instrumentelor cât mai abrazive si zgomotoase, nu există o compoziţie clar stabilită dar există structură în improvizaţiile care se derulează într-un ritm nebunesc, schimburile de focuri dintre muzicieni fiind într-adevăr la nivelul unor mitraliere. Bennink investeşte toată forţa si mobilitatea de care este capabil (şi acestea l-au făcut legendar) în ritmurile sale non-liniare şi ocazional tumultoase şi primitive, mai ales în urletele colective de saxofon. În linii mari, Machine Gun este jazz şi muzică de înaltă calitate pentru persoanele care sunt dispuse să accepte expresivitatea din artă ca un sport full-contact; mai mult decât atât, este unul dintre documentele esenţiale ale jazz-ului european, având o însemnătate istorică ridicată.
Notă: pe acest album NU prea veţi pupa momente tonale.

Lydia Lunch - Smoke In The Shadows

Lydia Lunch -Smoke In The Shadows (2004)

Smoke In The Shadows, apărut în 2004, a reprezentat o maturare a viziunii decadente a Lydiei Lunch. În cariera artistei au coexistat două persoane: cântăreaţa isterică de punk care a făcut istorie în no-wave cu Teenage Jesus & The Jerks şi delicata făptură plictisită, infectată de kitsch şi reminiscenţe ”noir”. Pe margini au făcut autostopul şi puţin gotic şi (ceva mai mult) performance art, însă nu întotdeauna depresiile şi frustrările exprimate de Lunch au avut forma muzicală cea mai grăitoare sau agreabilă.

În acest album, hăţurile au fost luate de a doua personalitate (vârsta nu minte): Smoke In The Shadows excelează în atmosfere întunecate şi senzuale, în care jazz-ul răsună ca un râset sarcastic, iar Lunch îşi deapănă viziunile într-o manieră puţin melodică, aflată mai mult la graniţa dintre rap şi recitare. Grupul de instrumentişti cuprinde nume impresionante, principalele fiind: Adele Bertei (din legendarul grup The Contortions) şi Carla Bozulich ca acompaniament vocal, fraţii Alex şi Nels Cline la percuţie, respectiv chitară, prolificul multi-instrumentist Vinny Golia (care a lucrat şi cu Nels Cline şi basista Joelle Leandre printre mulţi alţii) la saxofon. Reuniţi, aceşti muzicieni sunt o forţă implacabilă, o maşină de ritmuri voluptoase care oscilează între jazz şi hip-hop, disonanţe care dau rapid în clocot, dar de asemenea şi melodii care fac referire nu o dată la stilul coloanelor sonore de filme ”noir”. În mod curios, sau oarecum plauzibil, având în vedere sexualitatea şi violenţa latente, Smoke In The Shadows nu a ajuns un mare hit LP în Billboard, Jackboard sau alte topuri dominate de minţi extrem de fertile în marketing şi repetitive muzical, dacă se poate spune aşa. Persoanele cu toleranţă la explozii sonore, dar şi dornice de ceva destul de accesibil şi picant sau sumbru, ar avea o opţiune foarte potrivită la dispoziţie în Smoke In The Shadows.

Art Ensemble Of Chicago - Les Stances De Sophie

Art Ensemble Of Chicago - Les Stances De Sophie (1970)

Roscoe Mitchell şi-a creat o reputaţie solidă în cercurile iniţiaţilor în avangarda jazz-ului, atât în ipostaza de interpret (la flaut, clarinet, saxofon) cât şi în cea de compozitor. În ambele cazuri, Mitchell s-a arătat a fi o fire cerebrală, producând piese greu accesibile iubitorilor de jazz convenţional sau chiar şi jazz de-al marilor precum Coleman sau Coltrane.

Art Ensemble Of Chicago este un supergrup de jazz care a găzduit varianta ”soft” a lui Mitchell: Les Stances De Sophie este coloana sonoră a unui film new-wave din anii 70, şi în timp ce filmul nu a fost recunoscut drept remarcabil, albumul a fost unul dintre pietrele de hotar ale jazz-ului. Pe lângă clarinetul şi saxofonul lui Mitchell, care intră deseori în teritoriul notelor înalte şi guturale, avem instrumentişti foarte talentaţi: trompetistul Lester Bowie, basistul Malachi Favors, saxofonistul Joseph Jarman şi percuţionistul Famodou Don Moye. Cu toţii au realizat şi colaborări cu diverşi muzicieni sau albume solo, Don Moye în special fiind unul dintre favoriţii în percuţie ai celui care scrie acum.

Les Stances De Sophie combină jazz-ul structurat cu improvizaţii furibunde conduse cel mai des de duelurile Jarman-Mitchell şi ritmurile frenetice ale lui Don Moye, lăsându-se locuri pentru incursiuni mai tonale în două piese cu variaţiuni pe teme melodice de Monteverdi, în care disciplina muzicienilor subţiază mult linia dintre jazz şi muzică clasică, într-o manieră care l-ar face pe Theodor Adorno să se înverzească. Vocalista Fontella Bass, soţia lui Lester Bowie în acea perioadă, apare pe câteva piese, cel mai activă pe piesa de început, Theme De Yoyo, un număr de soul combinat cu jazz liber şi funk care alternează strofele calme dominate de basul lui Favors cu refrenuri instrumentale copleşitoare şi solo-uri de saxofon pe măsură.

În afară de piesele menţionate, multă atenţie merită şi Theme De Celine şi Theme Libre, în care free jazz-ul înfloreşte. Succint, sentimental şi extrem de dinamic, Les Stances De Sophie poate înlocui şi o ceaşcă de cafea, şi un pahar de vin.

Frank Zappa - Burnt Weeny Sandwich

Frank Zappa - Burnt Weeny Sandwich (1970)

Prima oară când l-am văzut menţionat pe Frank Zappa a fost în revista de specialitate Sunete, drept cel mai mare om al rock and roll-ului (după părerea unora). Şi de atunci, nu am simţit că aş putea fi îndeajuns de recunoscător sorţii că mi-a îngăduit acel moment. Frank Zappa a meritat şi încă merită pe deplin să fie considerat un pisc al creativităţii, un caledoiscop muzical dar şi chitarist de excepţie, iar Burnt Weeny Sandwich, deşi nu la fel de imprevizibil sau orientat spre satiră ca albume consacrate precum Absolutely Free, We're Only In It For The Money sau Weasels Ripped My Flesh, este un album excelent pentru persoane la care sensibilitatea rock se împleteşte cu cea a muzicii clasice sau de desene animate.

Deschizătorul ”publicitar” doo-wop WPLJ este urmat de câteva numere eclectice, care încorporează disonanţe uşoare, muzică clasică (evidentă mai ales în Igor's Boogie, în două faze, dedicată lui Igor Stravinsky), jazz, rock progresiv şi toate îmbibate cu simţul umorului specific lui Zappa - umor datorat în bună parte şi timbrelor hazlii ale instrumentelor şi cadenţelor pe care Zappa le utiliza în compoziţiile sale. Remarcabilă este în special Little House I Used To Live In, de circa 20 minute şi cu numeroase complexităţi de rock progresiv, iar Theme From Burnt Weeny Sandwich este de asemenea foarte interesantă prin începutul bizar şi finalul de percuţie. Piesa Valarie încheie albumul, tot cu doo-wop ca pe WPLJ. Un atu important al albumului este durata relativ mică a fiecărei piese, dar înainte de toate este accesibilitatea, mulţumită căreia acest album ar merita ceva popularitate printre ascultătorii de chestii light (la momentul actual, nu prea ştiu de aceştia...).

Big Black - Songs About Fucking

Big Black - Songs About Fucking (1987)

Proiectul care l-a lansat pe Steve Albini, astăzi muzician şi producător de albume titrat, a fost Big Black. Conceput la primele albume ca un proiect solo, în care Albini a utilizat maşină de percuţie şi chitară, Big Black a devenit formaţie reală (trio) începând cu albumul Atomizer, care a fost şi primul full-length Big Black. Deşi considerat de mulţi mai puţin feroce decât predecesorul Atomizer, Songs About Fucking este categoric în aceeaşi ligă, cu o viziune la fel de puţin veselă asupra societăţii.

Titlul albumului este foarte bătător la ochi, dar ideea de pe album este departe de aducerea de omagii actelor sexuale sau virilităţii. De fapt, foarte puţin din conţinutul liric al albumului este legat de vreo urmă de afecţiune sau plăcere - Songs About Fucking este o colecţie de studii de caz în care starea de normalitate relativă este ameninţată de ritmul alert şi măruntele supărări din viaţa cotidiană, eventual degenerând în afecţiuni psihice, vicii sau frustrări, iar oameni altminteri comuni devin rezervoare ale violenţei, duplicităţii sau bolilor; motivaţia unei crime brutale şi groteşti este dată foarte simplu de Albini în Fish Fry: ”Sometimes you know you want to fuck somebody up.” Alt indiciu al deşertificării interioare este dat în Precious Thing, unde posesivitatea dintr-o relaţie ia proporţii covârşitoare.

Din punct de vedere tehnic, Songs About Fucking a dus riff-urile distorsionate de chitară din Atomizer la noi înălţimi (semănând cu metale care se freacă sau instrumentarul dintr-un cabinet stomatologic care a prins viaţă) şi ritmurile mecanice oferite de maşina de percuţie sunt alerte şi lasă cu greu momente de respiro. Remarcabilă este şi colaborarea dintre instrumente, basul având un ton jos şi vibrant, completând riff-urile de chitară subţiri şi incisive. Un album care certifică apartenenţa Big Black la categoria celor mai originale formaţii de rock industrial, cu 14 piese şi aproximativ 30 minute, este o cină scurtă şi consistentă.

Royal Trux - Royal Trux #1

Royal Trux - Royal Trux #1 (1988)

Ambiţia formaţiei Pussy Galore, una dintre formaţiile cele mai vulgare şi zgomotoase din anii 80 (numită după un personaj negativ din seria James Bond) a fost de a cânta garage rock în modul cel mai dement, dezlânat şi murdar cu putinţă. Lucru care a reuşit, spre durerea urechilor de oameni aflaţi în stare de sobrietate sau care aveau pupilele la dimensiuni normale.

Ambiţia Royal Trux, formaţie apărută din cenuşa Pussy Galore, a fost interpretarea de rock în stil Rolling Stones. Între ambiţie şi realizare au apărut nişte discrepanţe semnificative. Primul album Royal Trux, mai curând decât un omagiu Stones, este o monstruozitate blues-rock cu tuşe groase de no-wave (ca o versiune mai puţin dadaistă şi mai organizată a proiectului Destroy All Monsters) care scoate fum pe toate părţile. De la deschizătorul disonant şi amorţit Bad Blood la ritualuri dezacordate ca în Incineration sau Sice I Bones, pseudo-folk epileptic în Jesse James sau ambianţe suprarealiste ca în Zero Dok sau Esso Dame, Royal Trux este un album foarte bogat în eşecuri de riff-uri şi naivitate, care livrează surprize neaşteptat de muzicale în fiecare piesă. Ce este fascinant este că Royal Trux erau doar un duo bărbat-femeie, Neil Hagerty şi Jennifer Herrera, care au făcut cu mâinile lor cam tot ce era de făcut: maşină de percuţie, chitară, orgă electrică, flaut, pian, efecte şi toate celelalte, trecând astfel în grupul duo-urilor lo-fi precum Mecca Normal, doar că având nişte compoziţii mai elaborate. Royal Trux #1 este un album din care melancolia transpare ocazional, fiind înăbuşită rapid de o stare tâmpă sau de hiperactivitate amatoricească, şi este cu atât mai atrăgător pentru persoanele care caută ieşiri din convenţiile ”muzzak”, infuziile de başi din cluburi sau extremisme. O introducere relativ facilă, dar oricum eficientă în indie rock. Poate unii oameni vor cădea în plasa lui, autorului i-a ciupit câteva ore serioase din timp.

http://bitemefanboy.wordpress.com/2006/10/31/lo-fi-rock-fueled-by-cigarettes-and-junk-food/

Public Image Ltd. - Metal Box

Public Image Ltd. - Metal Box (1979)

Deşi în Sex Pistols a avut un răsunet (mult) mai mare ca anarhist scandalagiu, John Lydon (alias Johnny Rotten) a ”înflorit” din punct de vedere creativ în Public Image Ltd., una dintre formaţiile vitale pentru post-punk. Metal Box este considerat de mulţi critici albumul PIL cel mai demn de titlul de capodoperă (reeditat ca Second Edition în 1980), şi este o opinie foarte pertinentă luând în considerare stilul PIL de a proiecta disonanţele, ambianţa stranie şi nervozitatea lui Lydon pe nişte ritmuri foarte dansabile inspirate de punk-dub, la care basistul Jah Wobble a adus o contribuţie substanţială.

Piesele de pe Metal Box sunt foarte variate în conţinut instrumental şi se diferenţiază foarte bine una de alta, având un numitor comun evident, respectiv neliniştile exprimate de către Lydon, referitoare mai ales la contrastul dintre aparenţă şi esenţă în societate, alienare şi inechitate; chitara este un ecou halucinant al conştiinţei lirice ale lui Lydon, nesocotind percepţia obişnuită de riff sau măsură şi scuipându-şi notele ascuţite în cadenţe neregulate, mai curând amintiri care vuiesc sau bolborosesc decât o decizie melodică fermă (asemănarea în ton cu altă mare formaţie a post-punk-ului, Gang of Four, este clară). Din nou, ritmurile fac o mare parte din treaba acestui album, iar tonul tobelor variază de-a lungul albumului de la înfundat la răsunător. Printre piesele remarcabile se numără Swan Lake, care reeditează muzica clasică într-un număr batjocoritor şi aglomerat, Memories, o piesă aproape orientală în sonorităţi, Poptones, exemplu de hipnoză a post-punk-ului şi studiu pentru contrapunct sinistru chitară-bas şi Graveyard, dub instrumental de categorie grea. În definitiv, nu merită efortul de a găsi puncte slabe la acest album: va fi doar o chestiune de gusturi...

Cluster - Cluster

Cluster - Cluster (1971)

În vreme ce noi ”senzaţii” aparent unice şi irepetabile ca dubstep-ul prind cheag serios în muzica electronică, pasionaţilor de muzică obscură le poate prinde bine primul album de la Cluster. Cluster, formaţie germană, se plasează la limita dintre space-rock şi muzică electronică, iar albumul lor de debut din 1971 (o formă extremă a Krautrock-ului) rămâne şi astăzi un produs fascinant, sincronizându-se cu incursiuni în univers precum Taj Mahal Travellers din Japonia.


Instrumentele includ chitară şi diverse unelte precum ceasuri şi percuţie, dar sunetele lor sunt prelucrate electronic, complet transformate şi relansate în subconştientul ascultătorului cu maiestuozitatea formării unei supernove. Tonalităţile sunt rareori descifrabile, însă bogăţia timbrelor surprinde, de la subţire la masiv. Melodiile sunt, la fel, un supliciu sau o încântare, depinzând de temperamentul ascultătorului şi răbdarea sa. Duratele compoziţiilor sunt lungi, fiind doar trei piese pe acest album. Arma principală din arsenalul formaţiei este volumul: prin variaţiile de volum care aduc ecouri distante într-o clipită la reverberaţii de tunet, spaţiul este traversat în salturi inconstante, se dilată şi se contractă în mod uluitor. Ritmica lentă abundă în pulsaţii cosmice care te îndeamnă să te pierzi în ele - somnul poate fi neaşteptat de uşor cu acest album, care este în egală măsură inofensiv şi violent, industrial şi neomenesc.

Dirty Three - Horse Stories

Dirty Three - Horse Stories (1996)

Scena indie rock este în prezent saturată de formaţii, unele mai convenţionale, ca Art Brut, şi altele mai puţin, ca Half Man Half Biscuit. Toate aceste formaţii sunt, oricum, semne ale unei evoluţii stilistice care a limitat descrierea genului. În trecut, în special anii 90 şi finele anilor 80, scena indie fusese câmpul de luptă al unui vast spectru de influenţe muzicale şi experimente: de la Raincoats şi Vaselines la Half Japanese, Jon Spencer sau Royal Trux, toate formaţiile de indie de la începuturi s-au silit să remodeleze cât mai radical convenţiile muzicii rock sau post-punk.

Printre formaţiile notabile prin dăruirea şi originalitatea lor se evidenţiază Dirty Three, un nucleu foarte puternic de activitate muzicală şi emoţională, ambele fiind la fel de importante în cântecele lor lor. Dirty Three au început (şi au rămas) ca un trio pentru tobe, vioară şi chitară, stilul lor abordând elemente de folk, rock progresiv, gotic şi post-rock, îmbinate într-o ţesătură omogenă. Horse Stories este un album relativ succint ca durată medie a pieselor faţă de mamuţii Sad And Dangerous şi Dirty Three dinainte, însă piesele sunt mai dezvoltate.

Iniţial, s-ar putea spune că Dirty Three pun accent pe interacţiunea excelentă dintre vioară şi chitară, însă nici percuţia nu este neglijată, trecându-se în mod impecabil de la blândeţea pieselor ca 1000 Miles şi At The Bar la ritmuri incendiare ca în partea finală din Sue's Last Ride, I Remember A Time When Once You Used To Love Me sau Red. Riff-urile nu sunt foarte constante, în cea mai mare parte a timpului formaţia orientându-se mai mult spre menţinerea unui ton general decât spre un riff anume, iar Warren Ellis, un violonist foarte talentat, păstrează lucrurile mai descifrabile în izbucnirile violente, când chitara lui Jim Turner pare să îşi distorsioneze tonul până la dezintegrare. Pentru fanii muzicii pline de trăiri, eventual pentru oameni care agrează atmosferele lui Nick Cave şi iubitori de folk, Horse Stories este categoric un album recomandat.

Amon Duul II - Phallus Dei

Amon Duul II - Phallus Dei (1969)

Ce se petrece când o trupă de hippioţi mănâncă pâine de secară cornută şi stau cu ochii în Sabatul lui Goya în timp ce cântă? Clar, nu ceva prea curat. Rezultatul: Phallus Dei, unul dintre cele mai originale albume ale rock-ului şi pe jumătate un bad trip muzical. În materie de atitudine şi stil, Phallus Dei precede cu mult, mult timp curentul black metal cu subcurentele sale simfonice, depărtându-se de estetica găsită în Krautrock şi axându-se pe ciudăţenie totală şi lipsa controlului şi disciplinei. Cum poate fi descris albumul? Rock progresiv, mistico-absurd, sprinten şi împiedicat totodată, cu o temelie medievală/carnavalescă/tribală macabră, care depăşeşte realitatea cum o cunoaştem noi, un Iron Butterfly teutonizat şi mult mai puţin uman. Ca să nu uităm şi de încheierea albumului, o simfonie de sunete electronice a la space-rock, efecte de studio şi improvizaţii încărcate de vioară şi chitară psihedelică. Multe dintre melodiile utilizate de Amon Duul pe acest album sună primitiv, dar sunt şi complet distincte pentru perioada respectivă (poate apropiate de stilul scenei Canterbury), Luzifers Ghilom fiind un bun exemplu, iar sunetul rock-ului teutonic a fost conturat foarte bine în acest album de acum 41 de ani. Unii ar putea taxa acest album ca fiind obositor şi incoerent, şi pe alocuri este, într-adevăr. Dar nu este un album de duzină, şi nici un experiment de dragul experimentului.

Flipper - Generic

Flipper - Generic (1982)

Deşi albumul Generic este un album de punk din 1982, este trecut pe lista albumelor care sună tot mai bine cu trecerea vremii - mai ales în condiţiile în care punk-ul nou a eşuat în a produce lucruri cu adevărat remarcabile (în afară de videoclipurile haioase de la Blink 182, poate).

Flipper a fost o formaţie punk/hardcore eliberată de convenţiile genului (tempo-uri rapide, riff-uri simple), cel mai proeminent element fiind riff-urile voluminoase de bas. Pe fundal, însă, se desfăşoară lucrurile mai interesante, respectiv sunetele scoase de chitara metalică, atonală, incoerentă a lui Ted Falconi. De la riff-uri care sună aproape convenţional la nenumărate zgomote ritmice şi tăioase şi feedback, Falconi este un maestru care a dat un exemplu grăitor pentru generaţiile care au urmat, în special scena noise-rock. Ritmurile albumului sunt în mare parte moderate, uneori tinzând spre funebru (Life Is Cheap sau I Saw You Shine), mulându-se de minune pe atitudinea foarte puţin optimistă din versuri şi atmosfera deseori plină de tensiune, excepţia cea mai evidentă fiind punk-ul mai convenţional din Living For The Depression şi entuziasmul contagios de stupid din Sex Bomb.

Versurile nu sunt cântate cât strigate sau recitate, iar tentativele de a cânta la propriu fie dau rezultate deplorabile, fie sună convingător într-un mod greu de explicat în termeni convenţionali. Flipper au fost comentatori sociali foarte cinici şi lipsiţi de orice romantism, iar poziţia lor a fost cel mai bine ilustrată pe superba piesă Life: ”Life is the only thing worth living for.” Un album dens şi plin de subtilităţi chitaristice pentru neprofesionişti şi sinceritate lirică, merită luat în calcul de ascultătorii rock care nu se rezumă la metale grele sau rock clasic.

Can - Ege Bamyasi

Can - Ege Bamyasi (1972)

La începutul anilor 70, în Germania (mai precis, Republica Federală Germană) a fost pornită o mică revoluţie - o revoluţie vizând nişte sonorităţi pentru care interesul începuse să se dizolve - sonorităţile muzicii psihedelice. Interesaţi în egală măsură de muzica electronică avangardistă promovată de compozitori precum Karlheinz Stockhausen şi de rock psihedelic, formaţii deja consacrate: Tangerine Dream, Cluster, Amon Duul, Guru Guru, Ash Ra Tempel, Popol Vuh, Neu! şi Faust au filosofat cu ciocanul, fără a distruge temelia: muzica rock. Ca şi progressive-ul britanic, Krautrock-ul (în traducere: rock-varză) a fost deseori definit de o oarecare doză de cerebral. Cerebralul se poate îmbrăţişa, însă, în Krautrock, cu senzorialul, fără probleme. Can au aplicat acest principiu fără oprelişti, iar primele lor cinci albume certifică acest fapt, combinând psihedelicul cu muzica electronică în structuri libere de orice rigoare pop.

Ege Bamyasi, lansat în 1972, este un album care chicoteşte, dacă putem spune aşa. Pe lângă faptul că ritmurile lui Jaki Liebezeit, toboşar cu experienţă în jazz liber, sunt foarte agile şi agreabile, anticipând curente ca trip-hop sau acid jazz-ul (cu care a şi flirtat, într-o colaborare cu Burnt Friedel, expert al acid jazz-ului), tonurile muzicii se distanţează de peisajele sonore monumentale sau foarte distorsionate care au înflorit în capodopera lor din 1971, Tago Mago. Desigur, mulţi care vor asculta vor considera muzica şi aşa destul de ambiguă tonal în unele puncte (ca magnificul deschizător Pinch sau experimentul Soup), dar în întregul său, Ege Bamyasi este un album confortabil, care merge ascultat şi în grupuri. Melodiile sunt de multe ori fragmentate iar basul şi chitara se completează mai degrabă decât să mărşăluiască împreună spre refren, dar există mereu un ton general, care suportă numeroase variaţiuni, augmentate de efecte electronice. Nu se pune accent pe melodii, cât pe stări. Vocalizele nazale ale lui Damo Suzuki, mai audibile decât pe Tago Mago, sunt şi mai relaxate şi jucăuşe, atingând unele momente de patos care colorează atmosfera. Un album de rock experimental foarte recomandat pentru relaxare. Pentru persoane dornice se poate găsi mai mult pe adresa:

http://www.ton-und-licht.blogspot.com/

Holy Modal Rounders - The Moray Eels Eat The Holy Modal Rounders

Holy Modal Rounders - The Moray Eels Eat The Holy Modal Rounders (1969)

Holy Modal Rounders au fost unul dintre puţinele proiecte de acid-folk într-adevăr remarcabile şi originale, chiar dacă nu cunoscute, iar cele mai bune două albume ale lor, Indian War Whoop şi acesta, sunt mărturii ce nu pot fi trecute cu vederea de către interesaţi.

Primul mare atu al acestui album este că începe cu Bird Song, piesă care a devenit foarte cunoscută de pe coloana sonoră a titanului cinematic Easy Rider din 1969. Holy Modal Rounders erau suprarealiştii acid-folk-ului, la fel de excentrici ca şi alţi reprezentanţi de vază ai curentului precum Pearls Before Swine sau The Fugs, şi aliniaţi cu aceştia la ideile hippiote despre pace şi convieţuire. Acid folk-ul nu a avut nici pe departe vigoarea părintelui psihedelic electric, chiar şi pentru simplul fapt că miza pe compoziţii mai puţin elaborate decât acesta, favorizând experimentul şi nu virtuozitatea.

Holy Modal Rounders nu au fost mari muzicieni din punct de vedere tehnic, iar compoziţiile lor succinte şi simpliste nu sunt nici pe departe la fel de epice ca un cântec Grateful Dead obişnuit sau energice ca un cântec de Jimi Hendrix. În ciuda lipsurilor tehnice, Holy Modal Rounders au creat unele din cele mai ameţitoare şi comice momente din muzica anilor 60, prin inocenţa indusă de LSD sau alcool, sau ambele (nu se poate da un verdict exact) şi stilul de înregistrare al pieselor, cu foarte mult reverb, manipulare din studio a cântecelor şi vagi armonii electrice (mai curând efecte). Chitara acustică şi pianul predomină, iar cei doi membri permanenţi care se ocupau de partea vocală par foarte interesaţi în a nu se sincroniza, conducând la efecte... hipnotice, foarte similare cu momentele mai dizarmonice verbal de la The Fugs. Percuţia este foarte primitivă, dar se pliază perfect pe lipsa de echilibru a muzicii: nişte ritmuri mai sofisticate ar fi fost complet în afara contextului. Pentru cei care pot savura ţuică sau echivalente în timpul audiţiilor, acest album este un plus de aromă. Şi pentru cei care preferă sobrietatea, la fel. Nici partea cu mesajul muzicii nu a fost neglijată: versurile din piesa Werewolf sunt remarcabile în mod special, şi edificatoare în ceea ce priveşte modul în care hippioţii se raportau la societate.

Persoanele interesate pot accesa acest site:

http://contramaoprogrock.blogspot.com/2007/02/holy-modal-rounders-moray-eels-eat-holy.html

Jesus Lizard - Head

Jesus Lizard - Head (1990)

Jesus Lizard au rămas campioni indiscutabili ai underground-ului american nu numai prin ferocitatea lor, reprezentată în special de vocalistul David Yow, dar şi prin stilul lor care a îmbinat aptitudinea instrumentală a rock-ului progresiv prin tempo-uri de precizie matematică şi sincronizarea instrumentelor (care a influenţat curentul de math-rock).

Head este albumul de debut, beneficiind de prezenţa lui Steve Albini ca inginer în studioul de înregistrări, şi atestă talentul membrilor Jesus Lizard de a descrie scene înfiorătoare, tinzând spre suprarealism şi personaje cu existenţe cel puţin instabile, prin ritmurile flexibile ale lui MacNeilly, basul frenetic al lui David W. Sims şi riff-urile irascibile, cu inflexiuni de jazz ale lui Duane Denison; recitalurile lui Yow, livrate în microfon sau cu microfonul în gură, după cum se întâmpla şi în spectacolele în aer liber, nu au fost egalate de nici o formaţie de rock alternativ, nici în francheţe şi nici în stridenţă. Mai puţin variat şi mai claustrat decât febrilul Goat care a urmat (considerat de mulţi capodopera Jesus Lizard), Head este un exemplu fericit de rock alternativ robust, violent, fără pretenţii, doar cu multă implicare şi ocazionale tonuri de gotic sudic amintind de Scratch Acid.

Third Ear Band - Third Ear Band

Third Ear Band - Third Ear Band (1970)

Proiectul muzical Third Ear Band constituie un punct de referinţă în muzica psihedelică. Predecesorii psihedelicului fuseseră artişti care puneau accent pe aspectele solo. Muzica psihedelică, de asemenea, a avut mai multe ramuri: o ramură inspirată de blues foarte puternică, prezentă la Jimi Hendrix, Janis Joplin, Grateful Dead şi alţii (de fapt, tot rock-ul psihedelic) şi o ramură cerebrală care urma să fie perfecţionată de formaţiile germane ca Tangerine Dream, Ash Ra Tempel, sau Can în anii 70.

Third Ear Band cade într-o categorie distinctă de psihedelic, în primul rând pentru eclectismul lor muzical. În albumul lor omonim din 1970 se percep numeroase influenţe: muzică orientală (nu numai indiană), rock progresiv, muzică medievală, folk şi un substrat avangardist. Piesele sunt doar patru la număr, numite după cele patru elemente, dar sunt printre cele mai colosale ”jam”-uri oferite de genul psihedelic, ţinând cont şi de faptul că instrumentele acustice ocupă locul principal, angajându-se în zboruri celeste pe ritmuri insistente de percuţie care se accelerează nebuneşte ca în piesa Earth sau se desfăşoară neschimbat ca în Air. Virtuozitatea membrilor formaţiei este remarcabilă, cu improvizaţii foarte consistente de oboi, violă şi vioară, acompaniate de violoncel sau chitară. Muzica urmează o logică în care toţi muzicienii vociferează în acelaşi timp, pierzându-se în imaginea de ansamblu fără a-şi pierde individualitatea.

Cows - Cunning Stunts

Cows - Cunning Stunts (1992)

The Cows, cei mai iubiţi şi furioşi fii ai Minneapolis-ului, şi-au început cariera muzicală în 1987, cu vinilul epuizat de la început Taint Pluribus Taint Unum, lansat de casa de discuri efemeră Treehouse Records. Acel album le-a adus prima boare de infamie, albumul fiind clasificat ca amatoricesc, dezaxat, şi indiscutabil tembel (Butthole Surfers au fost o sursă majoră de inspiraţie). După plecarea de la Treehouse, Cows au sosit la o Mecca a noise-rock-ului, Amphetamine Reptile Records - condusă tot de un muzician noise-rock, Tom Hazelmeyer de la Halo Of Flies.

AmRep se axa pe punk, în timp ce Touch & Go Records, alt bastion al underground-ului american, au produs albume de inovatori ca Scratch Acid, Big Black şi Butthole Surfers. Şi deşi AmRep nu au avut formaţii ilustre în măsură la fel de mare ca Touch & Go, ei au avut asul în mânecă: Cows.

O formaţie dominată de persoana histrionică a lui Shannon Selberg (care apărea îmbrăcat ca un businessman, cu mustaţă falsă, tatuaje fosforescente şi capcane de şoareci atârnate de urechi şi se amuza trântind uneori un picior stil Elvis în faţa vreunei persoane care stătea aproape de scenă, recurgând poate şi la o sticlă sau stativul microfonului), Cows au fost renumiţi pentru spectacolele lor. Pe lângă aceste spectacole, Cows au lăsat o moştenire discografică remarcabilă, iar majoritatea pieselor de pe primele trei albume de la AmRep Records - Daddy Has A Tail, Effete & Impudent Snobs şi Peacetika au fost compilate pe un disc, Old Gold.

Cunning Stunts, primul album mai convenţional, fără a fi mainstream, a urmat după Peacetika. Peacetika fusese un semn că formaţia începe să fie mai interesată de melodie decât în Daddy Has A Tail şi Effete..., unde Thor Eisentrager avea grijă ca riff-urile de chitară să fie cât mai puţin în ton cu basul distorsionat al lui Kevin Rutmanis, ajungându-se la orgii electrice care echivalau cu câteva doze solide de Jack Daniels.

Alt punct capital în care Cows de după Peacetika au fost diferiţi de Cows din perioada 1987-1991 este atitudinea din versurile lor. În vreme ce umorul lui Selberg era la început juvenil şi bizar, mai aproape de halucinaţiile induse de LSD şi alcool, cu ocazionale nuanţe de ameninţare şi insatisfacţie a marginalizării, din 1991 Cows intră ”în rândul lumii” cu comentariu social amar şi, ocazional, scene naturaliste a la Jesus Lizard. Punctul comun al celor două ”epoci” este lipsa oricărui sentimentalism sau patos liric. Unele persoane ar putea constata şi similitudinile vocale dintre Selberg şi Kurt Cobain pe Cunning Stunts, mai ales în notele mai înalte.

Cunning Stunts, deşi lansat în 1992, când grunge-ul şi alternativul erau în plină ascensiune, nu se aliniază nici unuia din aceste două trenduri - poate doar, în mică parte, ultimului. Toate piesele de pe acest album sunt (foarte) repetitive şi greu de uitat, cu ritmuri de punk alerte şi stilul melodic care a făcut Cows, fără exagerare, o formaţie unică. Pentru a avea nişte termeni de comparaţie între mainstream şi underground, sunt la dispoziţie o piesă de pe Peacetika şi două de pe Cunning Stunts.

Miles Davis - On The Corner

Miles Davis - On The Corner (1972)

Din seria ”muzicieni foarte celebri”, am ajuns şi la Miles Davis, care, inspirat de stilul muzical laconic al pianistului Ahmad Jamal, a revoluţionat jazz-ul din ramura post-bop. On The Corner face parte din experimentele mai târzii ale lui Davis, care după ce a traversat perioada jazz-ului tradiţional s-a oprit la stilul jazz-fusion de pe Bitches Brew, care treptat a fost garnisit cu elemente de funk şi a anticipat hip-hop-ul. On The Corner este unul dintre cele mai bune albume funk cu accente psihedelice care au fost scoase vreodată, în care percuţia şi ritmurile obsesive ale acestuia sunt la ele acasă, completate de instrumente ca tabla indiană şi... zurgălăi.

Pe lângă acestea, John McLaughlin de la Mahavishnu Orchestra contribuie la intensitatea foarte dansabilă cu solo-urile sale de chitară, Dave Liebman şi alţi doi colegi de breaslă improvizează complet liber la saxofon iar Davis utilizează efecte electronice la trompeta sa pentru a obţine note şi timbre greu de recunoscut. Interesul lui Davis pentru improvizaţie continuă este evident, piesele nefiind structurate pe strofe şi refren, ci doar un ritm liniar şi o melodie de bază peste care toţi muzicienii se manifestă liber, până la epuizare. Mai mult decât funk, On The Corner este funk fără alte limite decât finalul înregistrării. Viitoarele monstruozităţi, vorbind la modul pozitiv, Agharta şi Pangaea, mai restrânse ca personal şi durând mai mult, nu sună la fel de aventuroase şi sigure pe sine ca acest album.

Egberto Gismonti - Danca Dos Escravos

Egberto Gismonti - Danca Dos Escravos (1988)

Egberto Gismonti este un chitarist impresionant atât prin viziunea muzicală cât şi prin tehnică. Inspirat în mare parte de compoziţiile lui Heitor Villa Lobos şi imposibil de separat de muzica tradiţională a Braziliei, Gismonti a avut în cariera sa de până acum şi momente bune, şi momente slabe. Momentele sale slabe sunt dominate de fusion, gen destul de puţin confortabil pentru Gismonti. În schimb, ca instrumentist solo şi în medii strict acustice, puritatea sunetului lui Gismonti se face remarcată foarte rapid. Acesta este şi cazul albumului Danca Dos Escravos (Dansul sclavilor), o felie consistentă de jazz brazilian în care doar chitara lui Gismonti (cu 6 sau 12 corzi) vorbeşte pe parcursul a şase piese compuse de el şi al unei interpretări a unei piese de Villa Lobos (chit că uneori pare a fi prezentă şi o voce în fundal).

Toate piesele de pe Danca Dos Escravos sunt în egală măsură sensibile şi energice, Gismonti fiind capabil să injecteze multă subtilitate în cursul unei piese. Titlul albumului se potriveşte cu starea de spirit a interpretărilor, în care sentimentul libertăţii nelimitate coexistă cu amărăciunea, iar jovialitatea alunecă pe nesimţite spre îngrijorare, apoi exasperare, sau contemplare senină. Dexteritatea lui Gismonti este greu de închipuit, la fiecare pas existând nuanţe şi melodii care se schimbă rapid sau interferează: nu avem de-a face cu o perspectivă grandioasă asupra umanităţii şi nici cu una strict individuală şi absorbită de propriile drame, iar atmosfera nu distrage nicidecum atenţia artistului de la improvizaţiile sale furtunoase. Şi acest echilibru oferă farmec acestui album înregistrat impecabil şi produs de renumita casă de discuri a jazz-ului modern ECM.

Foetus - Deaf

Foetus - Deaf (1981)

J. G. Thirlwell, australian de origine, autoexilat în Londra şi New York, şi-a început cariera foarte prolifică la începutul deceniului al optulea, iniţial ca membru al formaţiei post-punk PragVEC, iar apoi pe cont propriu cu proiectul său principal, Foetus, compunând toată muzica pentru o serie de albume care au trecut destul de lent de la o mixtură foarte stridentă de Kraftwerk, punk, swing, muzică de film şi hărmălaie de alte feluri la un stil mai uşor de ascultat - industrial cu mult înainte de metal-ul industrial de la Godflesh sau Ministry, şi mult mai eclectic decât succesorii, influenţaţi în cea mai mare parte de heavy metal.

Deaf este albumul de debut al lui Thirlwell, care nu şi-a menajat auditoriul. Începând cu punk-ul discordant de pe New York Or Bust şi continuând cu divertismente variate (se remarcă I Am Surrounded By Incompetence, un număr dramatic care sugerează un joc Atari pe un stadion de pe o staţie orbitală, Is That A Line, unde afinităţile funk ale lui Thirlwell înfloresc, şi What Have You Been Doing, o avalanşă de zgomote foarte metalice şi vocalize animalice), Deaf este unul dintre cele mai originale albume ale post-punk-ului şi rock-ului experimental, reflectând o viziune artistică foarte elaborată încă de la începuturi. Este, desigur, un gust care se cultivă: unele persoane pot fi entuziasmate, altele pot (şi vor) fi scârbite şi vor apela la muzică mai accesibilă. Un album extrem de urban, industrial şi care urlă (prin vocile sarcastice ale lui Thirlwell, care nu s-a jenat să se înregistreze de mai multe ori şi să facă overdubbing) după atenţia celor care sunt destul de căliţi la volum şi sătui de limitările genurilor muzicale comerciale. Din piese de pe alte albume apropiate în timp de Deaf, se poate face o impresie şi ascultătorul se va aventura mai departe sau nu...

Bohren Und Der Club Of Gore - Midnight Radio

Bohren Und Der Club Of Gore - Midnight Radio (1995)

Dintre formaţiile pe care lipsa de ambiţie în ceea ce priveşte tehnica le-a definit cu rezultate pozitive, Bohren Und Der Club Of Gore se remarcă prin albumul lor cel mai claustrat şi apatic, Midnight Radio, lansat în 1995. Cu tot numele belicos al formaţiei (Bohren, pentru bormaşină, şi Gore, pentru sânge închegat), stilul lor este cum nu se poate mai departe de orice urmă de violenţă sau zgomot. Cuvinte mai potrivite: lugubru, calm, noptatic. Indiferent dacă repetă patru sau cinci note în tot parcursul cântecului (toate cântecele având peste 10 minute şi întinzându-se pe 2 CD-uri), Bohren rămân la fel de nepăsători şi lipsiţi de grabă. Stările de spirit variază foarte discret pe parcursul albumului, de la angoasă la un extaz mai degrabă sugerat decât atins cu vreo urmă de vlagă - distanţa dintre ele pare cumplit de scurtă. Instrumentaţia include bas (care păstrează notele foarte joase), chitară şi Fender Rhodes, şi percuţie, toate la fel de furioase ca un ziar care zboară noaptea pe stradă la adierea uşoară a vântului. Fără a fi muzică clasică, minimalismul albumului Midnight Radio depăşeşte cu mult nivelul emoţional al acesteia. Ascultătorii care adoră cafeaua nu vor fi încântaţi de acest album (sau poate doar în cazul unei oboseli sporite de după cafele), însă firile mai răbdătoare, mai introvertite, şi-ar putea face din Midnight Radio un companion foarte bun. Surpriza se află la finalul albumului, o piesă aproape convenţională şi neobişnuit de vioaie.

Tim Berne - Fulton Street Maul

Tim Berne - Fulton Street Maul (1987)

Saxofonistul alto Tim Berne este unul dintre cei mai eminenţi şi prolifici reprezentanţi ai curentului cunoscut ca modern creative, atât compozitor, cât şi muzician de mare profunzime.

Ce este modern creative? Modern creative este un curent care încorporează influenţe etnice, clasice, poate chiar rock, dar este influenţat mai ales de jazz, valorificând aceste surse de inspiraţie într-un mod, evident, creativ. Pe acest album, Tim Berne şi-a unit forţele cu alţi muzicieni din generaţia sa: chitaristul Bill Frisell, violoncelistul Hank Roberts şi percuţionistul Alex Cline.

Ceea ce se găseşte pe această operă este praf de aur în râuleţul jazz-ului. Bill Frisell este omniprezent cu tonul său amorf şi discordant de chitară care l-a consacrat ca pilon al modern creative-ului, iar Hank Roberts are la dispoziţie numeroase melodii şi părţi solo cu care participă în mod decisiv la creşterea complexităţii acestui album. Una dintre însuşirile proeminente ale muzicii lui Berne este folosirea de melodii foarte lungi şi complicate, cântate la unison sau în tonalităţi diferite de către muzicieni, şi piesele de aici nu se abat de la regulă. Adevărata distracţie se găseşte însă în pasajele de improvizaţii, în care Berne îşi dă măsura talentului său ca muzician care pune preţ şi pe partea melodică, inspirată de rhythm n blues, dar este dispus şi să îşi dea în petec cu pasaje mai zgomotoase. Libertatea muzicienilor contează şi ei se folosesc de ea la maxim, şi de aici vine un efort sporit din partea ascultătorilor de a digera această audiţie, dar este o audiţie plină de surprize şi extrem de solidă din punct de vedere al valorii muzicienilor implicaţi.

Butthole Surfers - Psychic... Powerless... Another Man's Sac

Butthole Surfers - Psychic... Powerless... Another Man's Sac (1985)

Iată, ceva într-adevăr demn de atenţia celor în căutare de senzaţii tari! Dacă nebunia ar fi un criteriu pentru câştigurile în muzică, Surfers ar sta în viluţă de Snoop Dogg şi ar bea, scărpina purici şi da foc la găini toată ziua. Butthole Surfers au trăit cu nostalgia muzicii psihedelice şi a space-rock-ului, adaptându-le pe acestea la standardele punk-ului pe primul lor album, Brown Reason To Live (iarăşi, un favorit de-al lui Cobain!). Psychic... este primul album într-adevăr elaborat al lor, un cufăr de cascadorii psihedelice inedite efectuate cu echilibrul unui ”redneck” cu sindromul Tourette (care anticipează pe alocuri rock-ul alternativ din anii 90) şi, cel mai important, ţăcăneală fără graniţe.

Piesa de început, Concubine, spune multe despre personalitatea muzicală a Surferilor: ţipetele distorsionate ale unicului Gibby Haynes care seamănă cu o gospodină abuzată captivă în altă dimensiune sau un peşte nemulţumit, bas depravat şi chitara lui Paul Leary care merge de la feedback amelodic la sonorităţi stil Tetris accelerat, pe un trap ritmic stângaci. Eye Of The Chicken este un interludiu space-rock tribal cu improvizaţii agresive de chitară pe care un robot recită absurdităţi pe un ton de reproş. Alte piese menite să gâdile urechile într-un mod plăcut, sau curios, includ:

1) piesa purtând numele formaţiei - surf rock cu stil care se încheie cu trei pasaje de punk furibund întrerupte de finaluri false.

2) Woly Boly - un blues cu un riff şi un solo de chitară care sună ca un motor băgat la dezalcoolizare, pe care Haynes îşi etalează arta neîntrecută de a o lua razna, ca orice vocalist respectabil de rock.

3) Lady Sniff - versurile sunt printre cele mai puţin rafinate oferite de rock, dar punk blues-ul piesei este superb. În felul său.

4) Mexican Caravan - The Doors au avut Spanish Caravan, dar caravana mexicană este categoric mai rapidă, mai pusă pe şotii şi mai puţin armonioasă.

5) Cowboy Bob - space-rock sudic cu goarnă şi un personaj care se plânge de cuţitul din spate! Greu de ucis.

Pentru cei pe care îi tentează contactul cu nişte naşi ai underground-ului american, se găsesc destule piese care circulă online.

The Raybeats - Guitar Beat

The Raybeats - Guitar Beat (1981)

Da, d-nelor şi d-nilor, sunete estivale! NU, nu vorbim de fete ieşite de la solar care pipăie armăsari pe steroizi. Împreună cu Shadowy Men On A Shadowy Planet, The Raybeats au constituit fortăreaţa surf revival - în vreme ce curentele punk/garage revival dau de regulă rezultate comune şi populare, surf revival-ul a dat într-adevăr un suflu nou mişcării reprezentate de legende ca Dick Dale sau The Atlantics, păstrând caracteristicile de bază ale genului, adică sincronizarea admirabilă dintre instrumente şi acel ton suculent de chitară.

Prezenţa lui Jody Harris (veteran al genului no-wave în formaţia lui James Chance, The Contortions) la chitară în acest album, nu trece neobservată, piesele conţinând unele întorsături destul de disonante cu influenţe no-wave, şi tinzând spre surf progresiv prin numeroasele ritmuri (tempo-uri antrenante de surf predomină, dar putem întâlni şi unele tempo-uri mai leneşe) şi melodii. În ciuda momentelor mai pline de tensiune, acest album nu deraiază, păstrându-şi starea de spirit de veselie, entuziasm şi ocazională visare şi oferă o experienţă de ascultare foarte plăcută, poate cu atât mai plăcută cu cât toate piesele sunt instrumentale conform tradiţiei surf, fără filosofii verbale care să sprijine meditaţia, chefurile, suicidul etc. Saxofonul şi orga Farfisa condimentează piesele făcându-le mai colorate, pendulând între hilaritate şi un uşor kitsch datorat aerului cinematic, şi, cel mai rar, intrând în mini-hore zgomotoase cu chitările. Mai ales cu această vreme meseriaşă pe care autorul scrie acest articol, un Guitar Beat egal cu plajă la domiciliu. Una cu simţ de răspundere, desigur, nu Costineşti sau Vama Veche.

Swans - White Light From The Mouth Of Infinity

Swans - White Light From The Mouth Of Infinity (1991)

Poate cine a fost interesat de acest blog s-a întrebat: cât de mult mergem înapoi în timp? Nici măcar ceva din anii 90 nu mai merge? Ba cum să nu! Avem chiar aici primul exemplar.

Swans sunt o formaţie de referinţă pentru underground-ul newyorkez. Au fost aşa încă din prima jumătate a anilor 80, în care au dezlănţuit un gen minimalist, zgomotos şi extrem de mohorât de rock industrial. Acele albume au avut amprenta solistului Michael Gira din punct de vedere liric (exploatare, dezgustul faţă de corp şi dominaţia prin corp, însingurare), oarecum similar cu partea instrumentală (ritmuri foarte lente şi mecanice, riff-uri simple dar greu de descifrat, bas foarte puternic şi tone de feedback de chitară). Odată cu incluziunea solistei Jarboe în formaţie, Swans şi-au schimbat mult vederile asupra muzicii, sunând tot mai mult ca un căpcăun îmblânzit de o fecioară: începând cu Children Of God din 1987, muzica Swans a sunat tot mai melodică şi mai caldă, iar versurile au atins alte dimensiuni ale depresiei, făcând loc şi pentru tandreţe.

White Light From The Mouth Of Infinity este cel mai bine realizat album din faza melodică a formaţiei, fiind produs chiar de Gira, care a optat inspirat pentru un stil de înregistrare baroc, plin, grandios, de care orice producător de muzică pop ar putea să fie mândru. Ritmurile sunt mult mai vivace decât în trecut, iar instrumentaţia este mai variată, incluzând vioară şi sintetizator. Dar cel mai mare farmec se regăseşte în melodii: de regulă triste, dar sublime. Gira a găsit un stil de interpretare melodic care pare a-l prinde mai bine decât stilul recitativ/răcnit din zilele de mai demult, formând cu Jarboe un duo magnific. Unele melodii de pe acest album excelent pot fi ascultate mai jos (vivat MeTube!)

Jefferson Airplane - After Bathing At Baxter's

Jefferson Airplane - After Bathing At Baxter's (1967)

Iar acum, este vremea ca ”Eardrum Picknick” să prezinte... nu, nu cu mândrie cât cu neţărmurit entuziasm şi apreciere unul dintre albumele-cheie create de o formaţie-cheie a psihedelicului: After Bathing At Baxter's de Jefferson Airplane. Am ales această formaţie, considerând că până acum am pus puţin prea mult accentul pe muzică făcută doar de bărbaţi, şi luând de asemenea în calcul faptul că Airplane au fost din punct de vedere vocal unul dintre cele mai pasionale şi înzestrate grupuri ale muzicii rock, meritându-şi pe deplin popularitatea într-o perioadă când umptza-umptza-ul electronic contemporan nu fusese ridicat la rang de tovarăş nedespărţit.

Deşi vigoarea vocală a lui Balin nu este deloc de neglijat, timbrul distinctiv al lui Grace Slick constituie adevărata atracţie. După regulile muzicii bune, însă, nici un aspect nu este neglijat, instrumentele sprijinind de minune piesele, prin riff-urile de blues şi feedback-ul ameţitor folosit de Kaukonen, percuţia colorată a lui Dryden, precum şi unele sonorităţi care se conformează destul de mult trend-ului hipiot (ca muzica indiană şi instrumente de suflat), luat în derâdere atât de sănătos de către Frank Zappa. Chiar dacă ideologia pe care psihedelicul a reprezentat-o şi-a avut fisurile sau craterele ei, pentru că, până la urmă, vorbim de o muzică dominată de afect şi halucinaţii şi grupuri de oameni de la periferie pentru care munca la un patron, ca şi adaptarea la normele de convieţuire obişnuite, era o variabilă care se clătina foarte mult, muzica pe care acest curent a produs-o este de multe ori de valoare, şi mai sinceră în ameţeala sa decât cea a multor muzicieni ”fresh”.

John Coltrane - Meditations

John Coltrane - Meditations (1965)

Că tot l-am pomenit pe Ayler cu Spiritual Unity, nu puteam să lăsăm multe litere şi pixeli să curgă fără a-l pomeni pe marele Trane. John Coltrane a avut o ascensiune spectaculoasă de la statutul de as al bop-ului până la cel de promotor al avangardei, cu care a dispărut dintre oameni. Cele mai cunoscute (şi bune) albume ale sale sunt considerate de regulă Giant Steps, A Love Supreme şi Ascension, însă Meditations marchează cantonarea definitivă a lui Coltrane în free jazz, cu acelaşi rafinament ce a caracterizat şi perioada sa mai tradiţionalistă.

Formula formaţiei de pe acest album a devenit una consacrată: cu Jimmy Garrison la contrabas, colegul de saxofon Pharoah Sanders, pianistul McCoy Tyner şi toboşarii Elvin Jones şi Rashied Ali, Coltrane explorează melodii diferite care se intersectează permanent. Tandreţea tonului lui Coltrane este contrabalansată de tonul foarte abraziv pe care Pharoah Sanders îl utilizează, şi eventual se ajunge la adevărate competiţii de rezistenţă şi volum. Ritmurile nu sunt liniare nicidecum, însă există o continuitate, spre deosebire de ritmurile fragmentate ale free jazz-ului din aceeaşi perioadă şi după. Cele mai agitate improvizaţii îi revin pianistului McCoy Tyner, al cărui stil foarte fluid, cu schimbări neaşteptate şi dramatice de registru şi o precizie matematică, susţine pasionalele dueluri de saxofon fără dificultăţi.

Un album foarte recomandat persoanelor cu o anumită sensibilitate - mai exact, care pot trece peste pasajele mai cacofonice pentru a auzi improvizaţiile în întregime. Deşi autorul este entuziasmat şi de cacofonie, efortul ascultării merită, pentru unul dintre cele mai dinamice şi complexe albume din jazz-ul de dinaintea anilor 70.

Percy Grainger - Lincolnshire Posy

Percy Grainger - Lincolnshire Posy (1937)

Iată şi prima compoziţie de muzică clasică de pe acest blog!

Percy Grainger, compozitor de origine australiană, a fost o persoană inconfundabilă, atât în viaţa sa de zi cu zi, cât şi în muzica pe care a creat-o. Pionier al muzicii (pentru care chiar a construit maşini capabile să producă sunete imposibile pentru oameni şi instrumentele convenţionale), pasionat al folclorului, designer de îmbrăcăminte în timpul liber, Grainger a fost apreciat în special pentru interpretările sale de cântece din folclor şi virtuozitatea sa ca pianist.

Mai multe lucruri despre Percy Grainger pot fi aflate de către cei interesaţi aici
şi aici.

Una dintre cele mai aclamate lucrări ale sale este compoziţia în şase părţi Lincolnshire Posy, compusă în 1937. Cele şase părţi sunt transcrieri ale unor cântece populare, în care Grainger, după propriile vorbe, a încercat să reflecte stilul de a cânta al fiecărui interpret vocal de la care a auzit respectivul cântec. De aceea, Grainger, în loc de a aborda toate ”strofele” unui cântec în mod egal, a introdus variaţii în fiecare strofă: arta contrapunctului şi a uşoarei disonanţe, stăpânită de Grainger, este o adevărată desfătare pentru cei care tânjesc după ceva accesibil şi subtil în acelaşi timp, şi nu au răbdare să asculte piese mai lungi. Versiunea interpretată de North Texas Wind Symphony este foarte bună, oferind atenţie la detalii şi o execuţie impecabilă în ceea ce priveşte timpii şi sincronizarea instrumentelor.

Velvet Underground - The Velvet Underground & Nico

Velvet Underground - The Velvet Underground & Nico (1967)

Asta e, one more 1967 record that smokes you all over the face... Aici avem albumul de debut de la protejaţii infamului Andy Warhol. Warhol i-a apreciat pe Velvet Underground pentru lipsa lor de interes în ceea ce priveşte compromisurile, care îi ajuta să zboare rapid din repertoriul cluburilor populare, şi a oferit acompaniament vizual pentru show-urile trupei. Tot el le-a impus lui Lou Reed, John Cale, Moe Tucker şi Sterling Morrison să interpreteze piesele de pe primul lor album împreună cu cântăreaţa de origine germană cunoscută sub numele de Nico, rezultând un amestec deosebit de tandreţe şi mizerie existenţială - pe de o parte avem vocea rece şi uşor masculinizată a cântăreţei în meditaţiile solitare ca Sunday Morning şi I'll Be Your Mirror, pe de altă parte blazarea şi solemnitatea lui Reed din piese mai complexe ca Venus In Furs, Heroin şi încheierea European Son.

Stilul albumului este împărţit între două mari tendinţe: pe de o parte, garage rock cu riff-uri care frizează nonşalanţa şi spleen-ul specimenelor urbane, ritmuri primitive şi obsesive şi ocazionale explozii atonale graţie corzilor lui Cale, pe de altă parte, balade pop/rock (nu pop/rock modern) care posedă un farmec liric inevitabil. Este un clasic în adevăratul sens al cuvântului, iar influenţa sa din punct de vedere melodic asupra rock-ului modern a fost covârşitoare. Păcat că lecţiile s-au rezumat doar la suprafaţă şi nu s-au extins la principii.

The Stooges - Funhouse

The Stooges - Fun House (1970)

Unul dintre albumele cele mai cu atitudine din istoria rock-ului (şi nu, nu este un album care face apologia homosexualităţii în armată) este FUN HOUSE de la THE STOOGES: trebuie litere mari, ca aceste nume să rămână ADÂNC ÎNTIPĂRITE în memoria posterităţii!

Ce ar fi fost Iggy Pop fără The Stooges? O altă voce în peisajul glam rock. The Stooges au fost adevăratul cămin al personalităţii lui Osterberg, în care instrumentele erau la fel de neînfrânate şi animalice ca şi el, o unitate perfectă.

Absolut toate piesele de pe Fun House merită şi trebuie ascultate de către cei interesaţi de potenţialul muzicii rock: de la ritmul ferm şi riff-urile violente de garage rock din Down On The Street şi Loose şi psihedelicul năucitor din TV Eye la rhythm & blues-ul semi-relaxat din Dirt, punk-ul/jazz (?!) agitat din 1970, dansul senzual din Fun House şi finalul amelodic, aritmic şi isteric din L.A. Blues, totul trebuie auzit. Toate instrumentele au fost înregistrate la modul optim şi sunt perfect audibile: tobele bubuie, basul se prelinge subtil, iar riff-urile simple şi directe şi delirul vocal al lui Iggy Pop sunt vârful de lance; producţia a servit de asemenea foarte bine la captarea forţei emanate de Stooges, aproape imitând senzaţia unui concert în aer liber. Să sperăm că mai mulţi oameni vor vrea să audă această bijuterie (termen hazliu pentru un album de la Stooges, dar nu în mai mică măsură adecvat pentru Fun House). Probabil concluzia va fi conform răcnetului triumfător al lui Iggy în 1970: ”I feel alright!”.

Notă: Pink va trebui judecată pentru una dintre cele mai mari crime împotriva umanităţii. Cum să îndrăzneşti să te gândeşti măcar să împrumuţi exact titlul acestui album pentru un album de pop-rock din 2008, cu o copertă cu o fată cu păr oxigenat cu gura căscată călărind un cal de carusel?

Johnny Pate - Outrageous

Johnny Pate - Outrageous (1970)

Anii 70? Funk? Chitări cu efecte wah-wah? Peruci asemenea unor creaturi vii, păroase, stând pe capete afro-americane, după care se dau toate fetele în vânt?


Verdict: Blaxploitation. Blaxploitation a legitimat oamenii de culoare ca actori, în filme menite să stabilească un stereotip cinematografic afro: viril, cu tupeu, lucrând în afara legii fără multe reţineri, degajat... Şi toate scenele acompaniate de muzică funk dansantă, echilibrată şi pompoasă totodată. Coloanele sonore şi muzica asemănătoare lor au fost băgate la categoria blaxploitation.


Unul dintre cele mai memorabile albume încadrate la acest stil de funk este Outrageous al lui Johnny Pate. Ritmurile de funk sunt completate de bucuria improvizaţiei oferite de o orchestră a la carte, cel mai bine sunând în acest peisaj flautul (efectul de ecou = ”more coolness”) şi chitara (wah-wah...). Funk jazz dă fără îndoială mai bine decât funk simplu.