Peter Brotzmann - Machine Gun

Peter Brotzmann (Octet) - Machine Gun (1970)

Albumul de astăzi, care a făcut "valuri" mari prin perioada în care a fost lansat, este dedicat cu osebire persoanelor care vor să depăşească jazz-ul românesc si să intre puţin mai adânc în Uniunea Europeană (de acum vreo 40 de ani!) cu urechea.

Peter Brotzmann este un saxofonist foarte prolific (unii spun chiar prea prolific, dar au foarte puţine argumente la îndemână) şi cu un stil imediat recognoscibil, iar pe Machine Gun el a fost acompaniat de muzicieni de elită ai jazz-ului: cerebralul Evan Parker şi spiritualul Willem Breuker la saxofon, Tristan Honsinger şi Peter Kowald la bas şi violoncel, Han Bennink la tobe si Fred Van Hove la pian. Rezultatul este o creştere considerabilă a căldurii din sala de spectacol: muzicienii se întrec în a face timbrele instrumentelor cât mai abrazive si zgomotoase, nu există o compoziţie clar stabilită dar există structură în improvizaţiile care se derulează într-un ritm nebunesc, schimburile de focuri dintre muzicieni fiind într-adevăr la nivelul unor mitraliere. Bennink investeşte toată forţa si mobilitatea de care este capabil (şi acestea l-au făcut legendar) în ritmurile sale non-liniare şi ocazional tumultoase şi primitive, mai ales în urletele colective de saxofon. În linii mari, Machine Gun este jazz şi muzică de înaltă calitate pentru persoanele care sunt dispuse să accepte expresivitatea din artă ca un sport full-contact; mai mult decât atât, este unul dintre documentele esenţiale ale jazz-ului european, având o însemnătate istorică ridicată.
Notă: pe acest album NU prea veţi pupa momente tonale.

Lydia Lunch - Smoke In The Shadows

Lydia Lunch -Smoke In The Shadows (2004)

Smoke In The Shadows, apărut în 2004, a reprezentat o maturare a viziunii decadente a Lydiei Lunch. În cariera artistei au coexistat două persoane: cântăreaţa isterică de punk care a făcut istorie în no-wave cu Teenage Jesus & The Jerks şi delicata făptură plictisită, infectată de kitsch şi reminiscenţe ”noir”. Pe margini au făcut autostopul şi puţin gotic şi (ceva mai mult) performance art, însă nu întotdeauna depresiile şi frustrările exprimate de Lunch au avut forma muzicală cea mai grăitoare sau agreabilă.

În acest album, hăţurile au fost luate de a doua personalitate (vârsta nu minte): Smoke In The Shadows excelează în atmosfere întunecate şi senzuale, în care jazz-ul răsună ca un râset sarcastic, iar Lunch îşi deapănă viziunile într-o manieră puţin melodică, aflată mai mult la graniţa dintre rap şi recitare. Grupul de instrumentişti cuprinde nume impresionante, principalele fiind: Adele Bertei (din legendarul grup The Contortions) şi Carla Bozulich ca acompaniament vocal, fraţii Alex şi Nels Cline la percuţie, respectiv chitară, prolificul multi-instrumentist Vinny Golia (care a lucrat şi cu Nels Cline şi basista Joelle Leandre printre mulţi alţii) la saxofon. Reuniţi, aceşti muzicieni sunt o forţă implacabilă, o maşină de ritmuri voluptoase care oscilează între jazz şi hip-hop, disonanţe care dau rapid în clocot, dar de asemenea şi melodii care fac referire nu o dată la stilul coloanelor sonore de filme ”noir”. În mod curios, sau oarecum plauzibil, având în vedere sexualitatea şi violenţa latente, Smoke In The Shadows nu a ajuns un mare hit LP în Billboard, Jackboard sau alte topuri dominate de minţi extrem de fertile în marketing şi repetitive muzical, dacă se poate spune aşa. Persoanele cu toleranţă la explozii sonore, dar şi dornice de ceva destul de accesibil şi picant sau sumbru, ar avea o opţiune foarte potrivită la dispoziţie în Smoke In The Shadows.

Art Ensemble Of Chicago - Les Stances De Sophie

Art Ensemble Of Chicago - Les Stances De Sophie (1970)

Roscoe Mitchell şi-a creat o reputaţie solidă în cercurile iniţiaţilor în avangarda jazz-ului, atât în ipostaza de interpret (la flaut, clarinet, saxofon) cât şi în cea de compozitor. În ambele cazuri, Mitchell s-a arătat a fi o fire cerebrală, producând piese greu accesibile iubitorilor de jazz convenţional sau chiar şi jazz de-al marilor precum Coleman sau Coltrane.

Art Ensemble Of Chicago este un supergrup de jazz care a găzduit varianta ”soft” a lui Mitchell: Les Stances De Sophie este coloana sonoră a unui film new-wave din anii 70, şi în timp ce filmul nu a fost recunoscut drept remarcabil, albumul a fost unul dintre pietrele de hotar ale jazz-ului. Pe lângă clarinetul şi saxofonul lui Mitchell, care intră deseori în teritoriul notelor înalte şi guturale, avem instrumentişti foarte talentaţi: trompetistul Lester Bowie, basistul Malachi Favors, saxofonistul Joseph Jarman şi percuţionistul Famodou Don Moye. Cu toţii au realizat şi colaborări cu diverşi muzicieni sau albume solo, Don Moye în special fiind unul dintre favoriţii în percuţie ai celui care scrie acum.

Les Stances De Sophie combină jazz-ul structurat cu improvizaţii furibunde conduse cel mai des de duelurile Jarman-Mitchell şi ritmurile frenetice ale lui Don Moye, lăsându-se locuri pentru incursiuni mai tonale în două piese cu variaţiuni pe teme melodice de Monteverdi, în care disciplina muzicienilor subţiază mult linia dintre jazz şi muzică clasică, într-o manieră care l-ar face pe Theodor Adorno să se înverzească. Vocalista Fontella Bass, soţia lui Lester Bowie în acea perioadă, apare pe câteva piese, cel mai activă pe piesa de început, Theme De Yoyo, un număr de soul combinat cu jazz liber şi funk care alternează strofele calme dominate de basul lui Favors cu refrenuri instrumentale copleşitoare şi solo-uri de saxofon pe măsură.

În afară de piesele menţionate, multă atenţie merită şi Theme De Celine şi Theme Libre, în care free jazz-ul înfloreşte. Succint, sentimental şi extrem de dinamic, Les Stances De Sophie poate înlocui şi o ceaşcă de cafea, şi un pahar de vin.

Frank Zappa - Burnt Weeny Sandwich

Frank Zappa - Burnt Weeny Sandwich (1970)

Prima oară când l-am văzut menţionat pe Frank Zappa a fost în revista de specialitate Sunete, drept cel mai mare om al rock and roll-ului (după părerea unora). Şi de atunci, nu am simţit că aş putea fi îndeajuns de recunoscător sorţii că mi-a îngăduit acel moment. Frank Zappa a meritat şi încă merită pe deplin să fie considerat un pisc al creativităţii, un caledoiscop muzical dar şi chitarist de excepţie, iar Burnt Weeny Sandwich, deşi nu la fel de imprevizibil sau orientat spre satiră ca albume consacrate precum Absolutely Free, We're Only In It For The Money sau Weasels Ripped My Flesh, este un album excelent pentru persoane la care sensibilitatea rock se împleteşte cu cea a muzicii clasice sau de desene animate.

Deschizătorul ”publicitar” doo-wop WPLJ este urmat de câteva numere eclectice, care încorporează disonanţe uşoare, muzică clasică (evidentă mai ales în Igor's Boogie, în două faze, dedicată lui Igor Stravinsky), jazz, rock progresiv şi toate îmbibate cu simţul umorului specific lui Zappa - umor datorat în bună parte şi timbrelor hazlii ale instrumentelor şi cadenţelor pe care Zappa le utiliza în compoziţiile sale. Remarcabilă este în special Little House I Used To Live In, de circa 20 minute şi cu numeroase complexităţi de rock progresiv, iar Theme From Burnt Weeny Sandwich este de asemenea foarte interesantă prin începutul bizar şi finalul de percuţie. Piesa Valarie încheie albumul, tot cu doo-wop ca pe WPLJ. Un atu important al albumului este durata relativ mică a fiecărei piese, dar înainte de toate este accesibilitatea, mulţumită căreia acest album ar merita ceva popularitate printre ascultătorii de chestii light (la momentul actual, nu prea ştiu de aceştia...).

Big Black - Songs About Fucking

Big Black - Songs About Fucking (1987)

Proiectul care l-a lansat pe Steve Albini, astăzi muzician şi producător de albume titrat, a fost Big Black. Conceput la primele albume ca un proiect solo, în care Albini a utilizat maşină de percuţie şi chitară, Big Black a devenit formaţie reală (trio) începând cu albumul Atomizer, care a fost şi primul full-length Big Black. Deşi considerat de mulţi mai puţin feroce decât predecesorul Atomizer, Songs About Fucking este categoric în aceeaşi ligă, cu o viziune la fel de puţin veselă asupra societăţii.

Titlul albumului este foarte bătător la ochi, dar ideea de pe album este departe de aducerea de omagii actelor sexuale sau virilităţii. De fapt, foarte puţin din conţinutul liric al albumului este legat de vreo urmă de afecţiune sau plăcere - Songs About Fucking este o colecţie de studii de caz în care starea de normalitate relativă este ameninţată de ritmul alert şi măruntele supărări din viaţa cotidiană, eventual degenerând în afecţiuni psihice, vicii sau frustrări, iar oameni altminteri comuni devin rezervoare ale violenţei, duplicităţii sau bolilor; motivaţia unei crime brutale şi groteşti este dată foarte simplu de Albini în Fish Fry: ”Sometimes you know you want to fuck somebody up.” Alt indiciu al deşertificării interioare este dat în Precious Thing, unde posesivitatea dintr-o relaţie ia proporţii covârşitoare.

Din punct de vedere tehnic, Songs About Fucking a dus riff-urile distorsionate de chitară din Atomizer la noi înălţimi (semănând cu metale care se freacă sau instrumentarul dintr-un cabinet stomatologic care a prins viaţă) şi ritmurile mecanice oferite de maşina de percuţie sunt alerte şi lasă cu greu momente de respiro. Remarcabilă este şi colaborarea dintre instrumente, basul având un ton jos şi vibrant, completând riff-urile de chitară subţiri şi incisive. Un album care certifică apartenenţa Big Black la categoria celor mai originale formaţii de rock industrial, cu 14 piese şi aproximativ 30 minute, este o cină scurtă şi consistentă.

Royal Trux - Royal Trux #1

Royal Trux - Royal Trux #1 (1988)

Ambiţia formaţiei Pussy Galore, una dintre formaţiile cele mai vulgare şi zgomotoase din anii 80 (numită după un personaj negativ din seria James Bond) a fost de a cânta garage rock în modul cel mai dement, dezlânat şi murdar cu putinţă. Lucru care a reuşit, spre durerea urechilor de oameni aflaţi în stare de sobrietate sau care aveau pupilele la dimensiuni normale.

Ambiţia Royal Trux, formaţie apărută din cenuşa Pussy Galore, a fost interpretarea de rock în stil Rolling Stones. Între ambiţie şi realizare au apărut nişte discrepanţe semnificative. Primul album Royal Trux, mai curând decât un omagiu Stones, este o monstruozitate blues-rock cu tuşe groase de no-wave (ca o versiune mai puţin dadaistă şi mai organizată a proiectului Destroy All Monsters) care scoate fum pe toate părţile. De la deschizătorul disonant şi amorţit Bad Blood la ritualuri dezacordate ca în Incineration sau Sice I Bones, pseudo-folk epileptic în Jesse James sau ambianţe suprarealiste ca în Zero Dok sau Esso Dame, Royal Trux este un album foarte bogat în eşecuri de riff-uri şi naivitate, care livrează surprize neaşteptat de muzicale în fiecare piesă. Ce este fascinant este că Royal Trux erau doar un duo bărbat-femeie, Neil Hagerty şi Jennifer Herrera, care au făcut cu mâinile lor cam tot ce era de făcut: maşină de percuţie, chitară, orgă electrică, flaut, pian, efecte şi toate celelalte, trecând astfel în grupul duo-urilor lo-fi precum Mecca Normal, doar că având nişte compoziţii mai elaborate. Royal Trux #1 este un album din care melancolia transpare ocazional, fiind înăbuşită rapid de o stare tâmpă sau de hiperactivitate amatoricească, şi este cu atât mai atrăgător pentru persoanele care caută ieşiri din convenţiile ”muzzak”, infuziile de başi din cluburi sau extremisme. O introducere relativ facilă, dar oricum eficientă în indie rock. Poate unii oameni vor cădea în plasa lui, autorului i-a ciupit câteva ore serioase din timp.

http://bitemefanboy.wordpress.com/2006/10/31/lo-fi-rock-fueled-by-cigarettes-and-junk-food/