Amon Duul II - Phallus Dei (1969)
Ce se petrece când o trupă de hippioţi mănâncă pâine de secară cornută şi stau cu ochii în Sabatul lui Goya în timp ce cântă? Clar, nu ceva prea curat. Rezultatul: Phallus Dei, unul dintre cele mai originale albume ale rock-ului şi pe jumătate un bad trip muzical. În materie de atitudine şi stil, Phallus Dei precede cu mult, mult timp curentul black metal cu subcurentele sale simfonice, depărtându-se de estetica găsită în Krautrock şi axându-se pe ciudăţenie totală şi lipsa controlului şi disciplinei. Cum poate fi descris albumul? Rock progresiv, mistico-absurd, sprinten şi împiedicat totodată, cu o temelie medievală/carnavalescă/tribală macabră, care depăşeşte realitatea cum o cunoaştem noi, un Iron Butterfly teutonizat şi mult mai puţin uman. Ca să nu uităm şi de încheierea albumului, o simfonie de sunete electronice a la space-rock, efecte de studio şi improvizaţii încărcate de vioară şi chitară psihedelică. Multe dintre melodiile utilizate de Amon Duul pe acest album sună primitiv, dar sunt şi complet distincte pentru perioada respectivă (poate apropiate de stilul scenei Canterbury), Luzifers Ghilom fiind un bun exemplu, iar sunetul rock-ului teutonic a fost conturat foarte bine în acest album de acum 41 de ani. Unii ar putea taxa acest album ca fiind obositor şi incoerent, şi pe alocuri este, într-adevăr. Dar nu este un album de duzină, şi nici un experiment de dragul experimentului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu