Royal Trux - Royal Trux #1 (1988)
Ambiţia formaţiei Pussy Galore, una dintre formaţiile cele mai vulgare şi zgomotoase din anii 80 (numită după un personaj negativ din seria James Bond) a fost de a cânta garage rock în modul cel mai dement, dezlânat şi murdar cu putinţă. Lucru care a reuşit, spre durerea urechilor de oameni aflaţi în stare de sobrietate sau care aveau pupilele la dimensiuni normale.
Ambiţia Royal Trux, formaţie apărută din cenuşa Pussy Galore, a fost interpretarea de rock în stil Rolling Stones. Între ambiţie şi realizare au apărut nişte discrepanţe semnificative. Primul album Royal Trux, mai curând decât un omagiu Stones, este o monstruozitate blues-rock cu tuşe groase de no-wave (ca o versiune mai puţin dadaistă şi mai organizată a proiectului Destroy All Monsters) care scoate fum pe toate părţile. De la deschizătorul disonant şi amorţit Bad Blood la ritualuri dezacordate ca în Incineration sau Sice I Bones, pseudo-folk epileptic în Jesse James sau ambianţe suprarealiste ca în Zero Dok sau Esso Dame, Royal Trux este un album foarte bogat în eşecuri de riff-uri şi naivitate, care livrează surprize neaşteptat de muzicale în fiecare piesă. Ce este fascinant este că Royal Trux erau doar un duo bărbat-femeie, Neil Hagerty şi Jennifer Herrera, care au făcut cu mâinile lor cam tot ce era de făcut: maşină de percuţie, chitară, orgă electrică, flaut, pian, efecte şi toate celelalte, trecând astfel în grupul duo-urilor lo-fi precum Mecca Normal, doar că având nişte compoziţii mai elaborate. Royal Trux #1 este un album din care melancolia transpare ocazional, fiind înăbuşită rapid de o stare tâmpă sau de hiperactivitate amatoricească, şi este cu atât mai atrăgător pentru persoanele care caută ieşiri din convenţiile ”muzzak”, infuziile de başi din cluburi sau extremisme. O introducere relativ facilă, dar oricum eficientă în indie rock. Poate unii oameni vor cădea în plasa lui, autorului i-a ciupit câteva ore serioase din timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu