Frank Zappa - Burnt Weeny Sandwich

Frank Zappa - Burnt Weeny Sandwich (1970)

Prima oară când l-am văzut menţionat pe Frank Zappa a fost în revista de specialitate Sunete, drept cel mai mare om al rock and roll-ului (după părerea unora). Şi de atunci, nu am simţit că aş putea fi îndeajuns de recunoscător sorţii că mi-a îngăduit acel moment. Frank Zappa a meritat şi încă merită pe deplin să fie considerat un pisc al creativităţii, un caledoiscop muzical dar şi chitarist de excepţie, iar Burnt Weeny Sandwich, deşi nu la fel de imprevizibil sau orientat spre satiră ca albume consacrate precum Absolutely Free, We're Only In It For The Money sau Weasels Ripped My Flesh, este un album excelent pentru persoane la care sensibilitatea rock se împleteşte cu cea a muzicii clasice sau de desene animate.

Deschizătorul ”publicitar” doo-wop WPLJ este urmat de câteva numere eclectice, care încorporează disonanţe uşoare, muzică clasică (evidentă mai ales în Igor's Boogie, în două faze, dedicată lui Igor Stravinsky), jazz, rock progresiv şi toate îmbibate cu simţul umorului specific lui Zappa - umor datorat în bună parte şi timbrelor hazlii ale instrumentelor şi cadenţelor pe care Zappa le utiliza în compoziţiile sale. Remarcabilă este în special Little House I Used To Live In, de circa 20 minute şi cu numeroase complexităţi de rock progresiv, iar Theme From Burnt Weeny Sandwich este de asemenea foarte interesantă prin începutul bizar şi finalul de percuţie. Piesa Valarie încheie albumul, tot cu doo-wop ca pe WPLJ. Un atu important al albumului este durata relativ mică a fiecărei piese, dar înainte de toate este accesibilitatea, mulţumită căreia acest album ar merita ceva popularitate printre ascultătorii de chestii light (la momentul actual, nu prea ştiu de aceştia...).