John Coltrane - Meditations (1965)
Că tot l-am pomenit pe Ayler cu Spiritual Unity, nu puteam să lăsăm multe litere şi pixeli să curgă fără a-l pomeni pe marele Trane. John Coltrane a avut o ascensiune spectaculoasă de la statutul de as al bop-ului până la cel de promotor al avangardei, cu care a dispărut dintre oameni. Cele mai cunoscute (şi bune) albume ale sale sunt considerate de regulă Giant Steps, A Love Supreme şi Ascension, însă Meditations marchează cantonarea definitivă a lui Coltrane în free jazz, cu acelaşi rafinament ce a caracterizat şi perioada sa mai tradiţionalistă.
Formula formaţiei de pe acest album a devenit una consacrată: cu Jimmy Garrison la contrabas, colegul de saxofon Pharoah Sanders, pianistul McCoy Tyner şi toboşarii Elvin Jones şi Rashied Ali, Coltrane explorează melodii diferite care se intersectează permanent. Tandreţea tonului lui Coltrane este contrabalansată de tonul foarte abraziv pe care Pharoah Sanders îl utilizează, şi eventual se ajunge la adevărate competiţii de rezistenţă şi volum. Ritmurile nu sunt liniare nicidecum, însă există o continuitate, spre deosebire de ritmurile fragmentate ale free jazz-ului din aceeaşi perioadă şi după. Cele mai agitate improvizaţii îi revin pianistului McCoy Tyner, al cărui stil foarte fluid, cu schimbări neaşteptate şi dramatice de registru şi o precizie matematică, susţine pasionalele dueluri de saxofon fără dificultăţi.
Un album foarte recomandat persoanelor cu o anumită sensibilitate - mai exact, care pot trece peste pasajele mai cacofonice pentru a auzi improvizaţiile în întregime. Deşi autorul este entuziasmat şi de cacofonie, efortul ascultării merită, pentru unul dintre cele mai dinamice şi complexe albume din jazz-ul de dinaintea anilor 70.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu