Cows - Cunning Stunts

Cows - Cunning Stunts (1992)

The Cows, cei mai iubiţi şi furioşi fii ai Minneapolis-ului, şi-au început cariera muzicală în 1987, cu vinilul epuizat de la început Taint Pluribus Taint Unum, lansat de casa de discuri efemeră Treehouse Records. Acel album le-a adus prima boare de infamie, albumul fiind clasificat ca amatoricesc, dezaxat, şi indiscutabil tembel (Butthole Surfers au fost o sursă majoră de inspiraţie). După plecarea de la Treehouse, Cows au sosit la o Mecca a noise-rock-ului, Amphetamine Reptile Records - condusă tot de un muzician noise-rock, Tom Hazelmeyer de la Halo Of Flies.

AmRep se axa pe punk, în timp ce Touch & Go Records, alt bastion al underground-ului american, au produs albume de inovatori ca Scratch Acid, Big Black şi Butthole Surfers. Şi deşi AmRep nu au avut formaţii ilustre în măsură la fel de mare ca Touch & Go, ei au avut asul în mânecă: Cows.

O formaţie dominată de persoana histrionică a lui Shannon Selberg (care apărea îmbrăcat ca un businessman, cu mustaţă falsă, tatuaje fosforescente şi capcane de şoareci atârnate de urechi şi se amuza trântind uneori un picior stil Elvis în faţa vreunei persoane care stătea aproape de scenă, recurgând poate şi la o sticlă sau stativul microfonului), Cows au fost renumiţi pentru spectacolele lor. Pe lângă aceste spectacole, Cows au lăsat o moştenire discografică remarcabilă, iar majoritatea pieselor de pe primele trei albume de la AmRep Records - Daddy Has A Tail, Effete & Impudent Snobs şi Peacetika au fost compilate pe un disc, Old Gold.

Cunning Stunts, primul album mai convenţional, fără a fi mainstream, a urmat după Peacetika. Peacetika fusese un semn că formaţia începe să fie mai interesată de melodie decât în Daddy Has A Tail şi Effete..., unde Thor Eisentrager avea grijă ca riff-urile de chitară să fie cât mai puţin în ton cu basul distorsionat al lui Kevin Rutmanis, ajungându-se la orgii electrice care echivalau cu câteva doze solide de Jack Daniels.

Alt punct capital în care Cows de după Peacetika au fost diferiţi de Cows din perioada 1987-1991 este atitudinea din versurile lor. În vreme ce umorul lui Selberg era la început juvenil şi bizar, mai aproape de halucinaţiile induse de LSD şi alcool, cu ocazionale nuanţe de ameninţare şi insatisfacţie a marginalizării, din 1991 Cows intră ”în rândul lumii” cu comentariu social amar şi, ocazional, scene naturaliste a la Jesus Lizard. Punctul comun al celor două ”epoci” este lipsa oricărui sentimentalism sau patos liric. Unele persoane ar putea constata şi similitudinile vocale dintre Selberg şi Kurt Cobain pe Cunning Stunts, mai ales în notele mai înalte.

Cunning Stunts, deşi lansat în 1992, când grunge-ul şi alternativul erau în plină ascensiune, nu se aliniază nici unuia din aceste două trenduri - poate doar, în mică parte, ultimului. Toate piesele de pe acest album sunt (foarte) repetitive şi greu de uitat, cu ritmuri de punk alerte şi stilul melodic care a făcut Cows, fără exagerare, o formaţie unică. Pentru a avea nişte termeni de comparaţie între mainstream şi underground, sunt la dispoziţie o piesă de pe Peacetika şi două de pe Cunning Stunts.

Miles Davis - On The Corner

Miles Davis - On The Corner (1972)

Din seria ”muzicieni foarte celebri”, am ajuns şi la Miles Davis, care, inspirat de stilul muzical laconic al pianistului Ahmad Jamal, a revoluţionat jazz-ul din ramura post-bop. On The Corner face parte din experimentele mai târzii ale lui Davis, care după ce a traversat perioada jazz-ului tradiţional s-a oprit la stilul jazz-fusion de pe Bitches Brew, care treptat a fost garnisit cu elemente de funk şi a anticipat hip-hop-ul. On The Corner este unul dintre cele mai bune albume funk cu accente psihedelice care au fost scoase vreodată, în care percuţia şi ritmurile obsesive ale acestuia sunt la ele acasă, completate de instrumente ca tabla indiană şi... zurgălăi.

Pe lângă acestea, John McLaughlin de la Mahavishnu Orchestra contribuie la intensitatea foarte dansabilă cu solo-urile sale de chitară, Dave Liebman şi alţi doi colegi de breaslă improvizează complet liber la saxofon iar Davis utilizează efecte electronice la trompeta sa pentru a obţine note şi timbre greu de recunoscut. Interesul lui Davis pentru improvizaţie continuă este evident, piesele nefiind structurate pe strofe şi refren, ci doar un ritm liniar şi o melodie de bază peste care toţi muzicienii se manifestă liber, până la epuizare. Mai mult decât funk, On The Corner este funk fără alte limite decât finalul înregistrării. Viitoarele monstruozităţi, vorbind la modul pozitiv, Agharta şi Pangaea, mai restrânse ca personal şi durând mai mult, nu sună la fel de aventuroase şi sigure pe sine ca acest album.

Egberto Gismonti - Danca Dos Escravos

Egberto Gismonti - Danca Dos Escravos (1988)

Egberto Gismonti este un chitarist impresionant atât prin viziunea muzicală cât şi prin tehnică. Inspirat în mare parte de compoziţiile lui Heitor Villa Lobos şi imposibil de separat de muzica tradiţională a Braziliei, Gismonti a avut în cariera sa de până acum şi momente bune, şi momente slabe. Momentele sale slabe sunt dominate de fusion, gen destul de puţin confortabil pentru Gismonti. În schimb, ca instrumentist solo şi în medii strict acustice, puritatea sunetului lui Gismonti se face remarcată foarte rapid. Acesta este şi cazul albumului Danca Dos Escravos (Dansul sclavilor), o felie consistentă de jazz brazilian în care doar chitara lui Gismonti (cu 6 sau 12 corzi) vorbeşte pe parcursul a şase piese compuse de el şi al unei interpretări a unei piese de Villa Lobos (chit că uneori pare a fi prezentă şi o voce în fundal).

Toate piesele de pe Danca Dos Escravos sunt în egală măsură sensibile şi energice, Gismonti fiind capabil să injecteze multă subtilitate în cursul unei piese. Titlul albumului se potriveşte cu starea de spirit a interpretărilor, în care sentimentul libertăţii nelimitate coexistă cu amărăciunea, iar jovialitatea alunecă pe nesimţite spre îngrijorare, apoi exasperare, sau contemplare senină. Dexteritatea lui Gismonti este greu de închipuit, la fiecare pas existând nuanţe şi melodii care se schimbă rapid sau interferează: nu avem de-a face cu o perspectivă grandioasă asupra umanităţii şi nici cu una strict individuală şi absorbită de propriile drame, iar atmosfera nu distrage nicidecum atenţia artistului de la improvizaţiile sale furtunoase. Şi acest echilibru oferă farmec acestui album înregistrat impecabil şi produs de renumita casă de discuri a jazz-ului modern ECM.

Foetus - Deaf

Foetus - Deaf (1981)

J. G. Thirlwell, australian de origine, autoexilat în Londra şi New York, şi-a început cariera foarte prolifică la începutul deceniului al optulea, iniţial ca membru al formaţiei post-punk PragVEC, iar apoi pe cont propriu cu proiectul său principal, Foetus, compunând toată muzica pentru o serie de albume care au trecut destul de lent de la o mixtură foarte stridentă de Kraftwerk, punk, swing, muzică de film şi hărmălaie de alte feluri la un stil mai uşor de ascultat - industrial cu mult înainte de metal-ul industrial de la Godflesh sau Ministry, şi mult mai eclectic decât succesorii, influenţaţi în cea mai mare parte de heavy metal.

Deaf este albumul de debut al lui Thirlwell, care nu şi-a menajat auditoriul. Începând cu punk-ul discordant de pe New York Or Bust şi continuând cu divertismente variate (se remarcă I Am Surrounded By Incompetence, un număr dramatic care sugerează un joc Atari pe un stadion de pe o staţie orbitală, Is That A Line, unde afinităţile funk ale lui Thirlwell înfloresc, şi What Have You Been Doing, o avalanşă de zgomote foarte metalice şi vocalize animalice), Deaf este unul dintre cele mai originale albume ale post-punk-ului şi rock-ului experimental, reflectând o viziune artistică foarte elaborată încă de la începuturi. Este, desigur, un gust care se cultivă: unele persoane pot fi entuziasmate, altele pot (şi vor) fi scârbite şi vor apela la muzică mai accesibilă. Un album extrem de urban, industrial şi care urlă (prin vocile sarcastice ale lui Thirlwell, care nu s-a jenat să se înregistreze de mai multe ori şi să facă overdubbing) după atenţia celor care sunt destul de căliţi la volum şi sătui de limitările genurilor muzicale comerciale. Din piese de pe alte albume apropiate în timp de Deaf, se poate face o impresie şi ascultătorul se va aventura mai departe sau nu...

Bohren Und Der Club Of Gore - Midnight Radio

Bohren Und Der Club Of Gore - Midnight Radio (1995)

Dintre formaţiile pe care lipsa de ambiţie în ceea ce priveşte tehnica le-a definit cu rezultate pozitive, Bohren Und Der Club Of Gore se remarcă prin albumul lor cel mai claustrat şi apatic, Midnight Radio, lansat în 1995. Cu tot numele belicos al formaţiei (Bohren, pentru bormaşină, şi Gore, pentru sânge închegat), stilul lor este cum nu se poate mai departe de orice urmă de violenţă sau zgomot. Cuvinte mai potrivite: lugubru, calm, noptatic. Indiferent dacă repetă patru sau cinci note în tot parcursul cântecului (toate cântecele având peste 10 minute şi întinzându-se pe 2 CD-uri), Bohren rămân la fel de nepăsători şi lipsiţi de grabă. Stările de spirit variază foarte discret pe parcursul albumului, de la angoasă la un extaz mai degrabă sugerat decât atins cu vreo urmă de vlagă - distanţa dintre ele pare cumplit de scurtă. Instrumentaţia include bas (care păstrează notele foarte joase), chitară şi Fender Rhodes, şi percuţie, toate la fel de furioase ca un ziar care zboară noaptea pe stradă la adierea uşoară a vântului. Fără a fi muzică clasică, minimalismul albumului Midnight Radio depăşeşte cu mult nivelul emoţional al acesteia. Ascultătorii care adoră cafeaua nu vor fi încântaţi de acest album (sau poate doar în cazul unei oboseli sporite de după cafele), însă firile mai răbdătoare, mai introvertite, şi-ar putea face din Midnight Radio un companion foarte bun. Surpriza se află la finalul albumului, o piesă aproape convenţională şi neobişnuit de vioaie.

Tim Berne - Fulton Street Maul

Tim Berne - Fulton Street Maul (1987)

Saxofonistul alto Tim Berne este unul dintre cei mai eminenţi şi prolifici reprezentanţi ai curentului cunoscut ca modern creative, atât compozitor, cât şi muzician de mare profunzime.

Ce este modern creative? Modern creative este un curent care încorporează influenţe etnice, clasice, poate chiar rock, dar este influenţat mai ales de jazz, valorificând aceste surse de inspiraţie într-un mod, evident, creativ. Pe acest album, Tim Berne şi-a unit forţele cu alţi muzicieni din generaţia sa: chitaristul Bill Frisell, violoncelistul Hank Roberts şi percuţionistul Alex Cline.

Ceea ce se găseşte pe această operă este praf de aur în râuleţul jazz-ului. Bill Frisell este omniprezent cu tonul său amorf şi discordant de chitară care l-a consacrat ca pilon al modern creative-ului, iar Hank Roberts are la dispoziţie numeroase melodii şi părţi solo cu care participă în mod decisiv la creşterea complexităţii acestui album. Una dintre însuşirile proeminente ale muzicii lui Berne este folosirea de melodii foarte lungi şi complicate, cântate la unison sau în tonalităţi diferite de către muzicieni, şi piesele de aici nu se abat de la regulă. Adevărata distracţie se găseşte însă în pasajele de improvizaţii, în care Berne îşi dă măsura talentului său ca muzician care pune preţ şi pe partea melodică, inspirată de rhythm n blues, dar este dispus şi să îşi dea în petec cu pasaje mai zgomotoase. Libertatea muzicienilor contează şi ei se folosesc de ea la maxim, şi de aici vine un efort sporit din partea ascultătorilor de a digera această audiţie, dar este o audiţie plină de surprize şi extrem de solidă din punct de vedere al valorii muzicienilor implicaţi.

Butthole Surfers - Psychic... Powerless... Another Man's Sac

Butthole Surfers - Psychic... Powerless... Another Man's Sac (1985)

Iată, ceva într-adevăr demn de atenţia celor în căutare de senzaţii tari! Dacă nebunia ar fi un criteriu pentru câştigurile în muzică, Surfers ar sta în viluţă de Snoop Dogg şi ar bea, scărpina purici şi da foc la găini toată ziua. Butthole Surfers au trăit cu nostalgia muzicii psihedelice şi a space-rock-ului, adaptându-le pe acestea la standardele punk-ului pe primul lor album, Brown Reason To Live (iarăşi, un favorit de-al lui Cobain!). Psychic... este primul album într-adevăr elaborat al lor, un cufăr de cascadorii psihedelice inedite efectuate cu echilibrul unui ”redneck” cu sindromul Tourette (care anticipează pe alocuri rock-ul alternativ din anii 90) şi, cel mai important, ţăcăneală fără graniţe.

Piesa de început, Concubine, spune multe despre personalitatea muzicală a Surferilor: ţipetele distorsionate ale unicului Gibby Haynes care seamănă cu o gospodină abuzată captivă în altă dimensiune sau un peşte nemulţumit, bas depravat şi chitara lui Paul Leary care merge de la feedback amelodic la sonorităţi stil Tetris accelerat, pe un trap ritmic stângaci. Eye Of The Chicken este un interludiu space-rock tribal cu improvizaţii agresive de chitară pe care un robot recită absurdităţi pe un ton de reproş. Alte piese menite să gâdile urechile într-un mod plăcut, sau curios, includ:

1) piesa purtând numele formaţiei - surf rock cu stil care se încheie cu trei pasaje de punk furibund întrerupte de finaluri false.

2) Woly Boly - un blues cu un riff şi un solo de chitară care sună ca un motor băgat la dezalcoolizare, pe care Haynes îşi etalează arta neîntrecută de a o lua razna, ca orice vocalist respectabil de rock.

3) Lady Sniff - versurile sunt printre cele mai puţin rafinate oferite de rock, dar punk blues-ul piesei este superb. În felul său.

4) Mexican Caravan - The Doors au avut Spanish Caravan, dar caravana mexicană este categoric mai rapidă, mai pusă pe şotii şi mai puţin armonioasă.

5) Cowboy Bob - space-rock sudic cu goarnă şi un personaj care se plânge de cuţitul din spate! Greu de ucis.

Pentru cei pe care îi tentează contactul cu nişte naşi ai underground-ului american, se găsesc destule piese care circulă online.

The Raybeats - Guitar Beat

The Raybeats - Guitar Beat (1981)

Da, d-nelor şi d-nilor, sunete estivale! NU, nu vorbim de fete ieşite de la solar care pipăie armăsari pe steroizi. Împreună cu Shadowy Men On A Shadowy Planet, The Raybeats au constituit fortăreaţa surf revival - în vreme ce curentele punk/garage revival dau de regulă rezultate comune şi populare, surf revival-ul a dat într-adevăr un suflu nou mişcării reprezentate de legende ca Dick Dale sau The Atlantics, păstrând caracteristicile de bază ale genului, adică sincronizarea admirabilă dintre instrumente şi acel ton suculent de chitară.

Prezenţa lui Jody Harris (veteran al genului no-wave în formaţia lui James Chance, The Contortions) la chitară în acest album, nu trece neobservată, piesele conţinând unele întorsături destul de disonante cu influenţe no-wave, şi tinzând spre surf progresiv prin numeroasele ritmuri (tempo-uri antrenante de surf predomină, dar putem întâlni şi unele tempo-uri mai leneşe) şi melodii. În ciuda momentelor mai pline de tensiune, acest album nu deraiază, păstrându-şi starea de spirit de veselie, entuziasm şi ocazională visare şi oferă o experienţă de ascultare foarte plăcută, poate cu atât mai plăcută cu cât toate piesele sunt instrumentale conform tradiţiei surf, fără filosofii verbale care să sprijine meditaţia, chefurile, suicidul etc. Saxofonul şi orga Farfisa condimentează piesele făcându-le mai colorate, pendulând între hilaritate şi un uşor kitsch datorat aerului cinematic, şi, cel mai rar, intrând în mini-hore zgomotoase cu chitările. Mai ales cu această vreme meseriaşă pe care autorul scrie acest articol, un Guitar Beat egal cu plajă la domiciliu. Una cu simţ de răspundere, desigur, nu Costineşti sau Vama Veche.

Swans - White Light From The Mouth Of Infinity

Swans - White Light From The Mouth Of Infinity (1991)

Poate cine a fost interesat de acest blog s-a întrebat: cât de mult mergem înapoi în timp? Nici măcar ceva din anii 90 nu mai merge? Ba cum să nu! Avem chiar aici primul exemplar.

Swans sunt o formaţie de referinţă pentru underground-ul newyorkez. Au fost aşa încă din prima jumătate a anilor 80, în care au dezlănţuit un gen minimalist, zgomotos şi extrem de mohorât de rock industrial. Acele albume au avut amprenta solistului Michael Gira din punct de vedere liric (exploatare, dezgustul faţă de corp şi dominaţia prin corp, însingurare), oarecum similar cu partea instrumentală (ritmuri foarte lente şi mecanice, riff-uri simple dar greu de descifrat, bas foarte puternic şi tone de feedback de chitară). Odată cu incluziunea solistei Jarboe în formaţie, Swans şi-au schimbat mult vederile asupra muzicii, sunând tot mai mult ca un căpcăun îmblânzit de o fecioară: începând cu Children Of God din 1987, muzica Swans a sunat tot mai melodică şi mai caldă, iar versurile au atins alte dimensiuni ale depresiei, făcând loc şi pentru tandreţe.

White Light From The Mouth Of Infinity este cel mai bine realizat album din faza melodică a formaţiei, fiind produs chiar de Gira, care a optat inspirat pentru un stil de înregistrare baroc, plin, grandios, de care orice producător de muzică pop ar putea să fie mândru. Ritmurile sunt mult mai vivace decât în trecut, iar instrumentaţia este mai variată, incluzând vioară şi sintetizator. Dar cel mai mare farmec se regăseşte în melodii: de regulă triste, dar sublime. Gira a găsit un stil de interpretare melodic care pare a-l prinde mai bine decât stilul recitativ/răcnit din zilele de mai demult, formând cu Jarboe un duo magnific. Unele melodii de pe acest album excelent pot fi ascultate mai jos (vivat MeTube!)

Jefferson Airplane - After Bathing At Baxter's

Jefferson Airplane - After Bathing At Baxter's (1967)

Iar acum, este vremea ca ”Eardrum Picknick” să prezinte... nu, nu cu mândrie cât cu neţărmurit entuziasm şi apreciere unul dintre albumele-cheie create de o formaţie-cheie a psihedelicului: After Bathing At Baxter's de Jefferson Airplane. Am ales această formaţie, considerând că până acum am pus puţin prea mult accentul pe muzică făcută doar de bărbaţi, şi luând de asemenea în calcul faptul că Airplane au fost din punct de vedere vocal unul dintre cele mai pasionale şi înzestrate grupuri ale muzicii rock, meritându-şi pe deplin popularitatea într-o perioadă când umptza-umptza-ul electronic contemporan nu fusese ridicat la rang de tovarăş nedespărţit.

Deşi vigoarea vocală a lui Balin nu este deloc de neglijat, timbrul distinctiv al lui Grace Slick constituie adevărata atracţie. După regulile muzicii bune, însă, nici un aspect nu este neglijat, instrumentele sprijinind de minune piesele, prin riff-urile de blues şi feedback-ul ameţitor folosit de Kaukonen, percuţia colorată a lui Dryden, precum şi unele sonorităţi care se conformează destul de mult trend-ului hipiot (ca muzica indiană şi instrumente de suflat), luat în derâdere atât de sănătos de către Frank Zappa. Chiar dacă ideologia pe care psihedelicul a reprezentat-o şi-a avut fisurile sau craterele ei, pentru că, până la urmă, vorbim de o muzică dominată de afect şi halucinaţii şi grupuri de oameni de la periferie pentru care munca la un patron, ca şi adaptarea la normele de convieţuire obişnuite, era o variabilă care se clătina foarte mult, muzica pe care acest curent a produs-o este de multe ori de valoare, şi mai sinceră în ameţeala sa decât cea a multor muzicieni ”fresh”.

John Coltrane - Meditations

John Coltrane - Meditations (1965)

Că tot l-am pomenit pe Ayler cu Spiritual Unity, nu puteam să lăsăm multe litere şi pixeli să curgă fără a-l pomeni pe marele Trane. John Coltrane a avut o ascensiune spectaculoasă de la statutul de as al bop-ului până la cel de promotor al avangardei, cu care a dispărut dintre oameni. Cele mai cunoscute (şi bune) albume ale sale sunt considerate de regulă Giant Steps, A Love Supreme şi Ascension, însă Meditations marchează cantonarea definitivă a lui Coltrane în free jazz, cu acelaşi rafinament ce a caracterizat şi perioada sa mai tradiţionalistă.

Formula formaţiei de pe acest album a devenit una consacrată: cu Jimmy Garrison la contrabas, colegul de saxofon Pharoah Sanders, pianistul McCoy Tyner şi toboşarii Elvin Jones şi Rashied Ali, Coltrane explorează melodii diferite care se intersectează permanent. Tandreţea tonului lui Coltrane este contrabalansată de tonul foarte abraziv pe care Pharoah Sanders îl utilizează, şi eventual se ajunge la adevărate competiţii de rezistenţă şi volum. Ritmurile nu sunt liniare nicidecum, însă există o continuitate, spre deosebire de ritmurile fragmentate ale free jazz-ului din aceeaşi perioadă şi după. Cele mai agitate improvizaţii îi revin pianistului McCoy Tyner, al cărui stil foarte fluid, cu schimbări neaşteptate şi dramatice de registru şi o precizie matematică, susţine pasionalele dueluri de saxofon fără dificultăţi.

Un album foarte recomandat persoanelor cu o anumită sensibilitate - mai exact, care pot trece peste pasajele mai cacofonice pentru a auzi improvizaţiile în întregime. Deşi autorul este entuziasmat şi de cacofonie, efortul ascultării merită, pentru unul dintre cele mai dinamice şi complexe albume din jazz-ul de dinaintea anilor 70.

Percy Grainger - Lincolnshire Posy

Percy Grainger - Lincolnshire Posy (1937)

Iată şi prima compoziţie de muzică clasică de pe acest blog!

Percy Grainger, compozitor de origine australiană, a fost o persoană inconfundabilă, atât în viaţa sa de zi cu zi, cât şi în muzica pe care a creat-o. Pionier al muzicii (pentru care chiar a construit maşini capabile să producă sunete imposibile pentru oameni şi instrumentele convenţionale), pasionat al folclorului, designer de îmbrăcăminte în timpul liber, Grainger a fost apreciat în special pentru interpretările sale de cântece din folclor şi virtuozitatea sa ca pianist.

Mai multe lucruri despre Percy Grainger pot fi aflate de către cei interesaţi aici
şi aici.

Una dintre cele mai aclamate lucrări ale sale este compoziţia în şase părţi Lincolnshire Posy, compusă în 1937. Cele şase părţi sunt transcrieri ale unor cântece populare, în care Grainger, după propriile vorbe, a încercat să reflecte stilul de a cânta al fiecărui interpret vocal de la care a auzit respectivul cântec. De aceea, Grainger, în loc de a aborda toate ”strofele” unui cântec în mod egal, a introdus variaţii în fiecare strofă: arta contrapunctului şi a uşoarei disonanţe, stăpânită de Grainger, este o adevărată desfătare pentru cei care tânjesc după ceva accesibil şi subtil în acelaşi timp, şi nu au răbdare să asculte piese mai lungi. Versiunea interpretată de North Texas Wind Symphony este foarte bună, oferind atenţie la detalii şi o execuţie impecabilă în ceea ce priveşte timpii şi sincronizarea instrumentelor.

Velvet Underground - The Velvet Underground & Nico

Velvet Underground - The Velvet Underground & Nico (1967)

Asta e, one more 1967 record that smokes you all over the face... Aici avem albumul de debut de la protejaţii infamului Andy Warhol. Warhol i-a apreciat pe Velvet Underground pentru lipsa lor de interes în ceea ce priveşte compromisurile, care îi ajuta să zboare rapid din repertoriul cluburilor populare, şi a oferit acompaniament vizual pentru show-urile trupei. Tot el le-a impus lui Lou Reed, John Cale, Moe Tucker şi Sterling Morrison să interpreteze piesele de pe primul lor album împreună cu cântăreaţa de origine germană cunoscută sub numele de Nico, rezultând un amestec deosebit de tandreţe şi mizerie existenţială - pe de o parte avem vocea rece şi uşor masculinizată a cântăreţei în meditaţiile solitare ca Sunday Morning şi I'll Be Your Mirror, pe de altă parte blazarea şi solemnitatea lui Reed din piese mai complexe ca Venus In Furs, Heroin şi încheierea European Son.

Stilul albumului este împărţit între două mari tendinţe: pe de o parte, garage rock cu riff-uri care frizează nonşalanţa şi spleen-ul specimenelor urbane, ritmuri primitive şi obsesive şi ocazionale explozii atonale graţie corzilor lui Cale, pe de altă parte, balade pop/rock (nu pop/rock modern) care posedă un farmec liric inevitabil. Este un clasic în adevăratul sens al cuvântului, iar influenţa sa din punct de vedere melodic asupra rock-ului modern a fost covârşitoare. Păcat că lecţiile s-au rezumat doar la suprafaţă şi nu s-au extins la principii.

The Stooges - Funhouse

The Stooges - Fun House (1970)

Unul dintre albumele cele mai cu atitudine din istoria rock-ului (şi nu, nu este un album care face apologia homosexualităţii în armată) este FUN HOUSE de la THE STOOGES: trebuie litere mari, ca aceste nume să rămână ADÂNC ÎNTIPĂRITE în memoria posterităţii!

Ce ar fi fost Iggy Pop fără The Stooges? O altă voce în peisajul glam rock. The Stooges au fost adevăratul cămin al personalităţii lui Osterberg, în care instrumentele erau la fel de neînfrânate şi animalice ca şi el, o unitate perfectă.

Absolut toate piesele de pe Fun House merită şi trebuie ascultate de către cei interesaţi de potenţialul muzicii rock: de la ritmul ferm şi riff-urile violente de garage rock din Down On The Street şi Loose şi psihedelicul năucitor din TV Eye la rhythm & blues-ul semi-relaxat din Dirt, punk-ul/jazz (?!) agitat din 1970, dansul senzual din Fun House şi finalul amelodic, aritmic şi isteric din L.A. Blues, totul trebuie auzit. Toate instrumentele au fost înregistrate la modul optim şi sunt perfect audibile: tobele bubuie, basul se prelinge subtil, iar riff-urile simple şi directe şi delirul vocal al lui Iggy Pop sunt vârful de lance; producţia a servit de asemenea foarte bine la captarea forţei emanate de Stooges, aproape imitând senzaţia unui concert în aer liber. Să sperăm că mai mulţi oameni vor vrea să audă această bijuterie (termen hazliu pentru un album de la Stooges, dar nu în mai mică măsură adecvat pentru Fun House). Probabil concluzia va fi conform răcnetului triumfător al lui Iggy în 1970: ”I feel alright!”.

Notă: Pink va trebui judecată pentru una dintre cele mai mari crime împotriva umanităţii. Cum să îndrăzneşti să te gândeşti măcar să împrumuţi exact titlul acestui album pentru un album de pop-rock din 2008, cu o copertă cu o fată cu păr oxigenat cu gura căscată călărind un cal de carusel?

Johnny Pate - Outrageous

Johnny Pate - Outrageous (1970)

Anii 70? Funk? Chitări cu efecte wah-wah? Peruci asemenea unor creaturi vii, păroase, stând pe capete afro-americane, după care se dau toate fetele în vânt?


Verdict: Blaxploitation. Blaxploitation a legitimat oamenii de culoare ca actori, în filme menite să stabilească un stereotip cinematografic afro: viril, cu tupeu, lucrând în afara legii fără multe reţineri, degajat... Şi toate scenele acompaniate de muzică funk dansantă, echilibrată şi pompoasă totodată. Coloanele sonore şi muzica asemănătoare lor au fost băgate la categoria blaxploitation.


Unul dintre cele mai memorabile albume încadrate la acest stil de funk este Outrageous al lui Johnny Pate. Ritmurile de funk sunt completate de bucuria improvizaţiei oferite de o orchestră a la carte, cel mai bine sunând în acest peisaj flautul (efectul de ecou = ”more coolness”) şi chitara (wah-wah...). Funk jazz dă fără îndoială mai bine decât funk simplu.

John Fahey - The Transfiguration Of Blind Joe Death

John Fahey - The Transfiguration Of Blind Joe Death (1965)

Interesul meu pentru folk a început cu muzica lui John Fahey, cu acest album. Mult timp am fost refractar vizavi de folk, asociind muzica aceasta cu divertismente folclorice/siropoase/lăutăreşti şi, în general, mai mult gură decât cântec. Din fericire, există muzica artiştilor precum Fahey sau Robbie Basho, artişti cu interese variate care nu au perceput diferenţe culturale sau lingvistice şi nu s-au mulţumit cu damful trubadurilor atât de prezent în festivale ca F... You. Iar Fahey merită pe bună dreptate reputaţia sa de inovator al chitarei, tehnician desăvârşit şi dornic de a depăşi graniţele muzicale.

Caracterul seren al muzicii lui Fahey persistă prin opţiunile deosebite pe care acesta le-a făcut în acordarea chitarei şi în stilul de a cânta, principala sursă de culoare fiind constituită de influenţa muzicii indiene, atât în tonurile lui Fahey cât şi în structura improvizaţiilor sale, îmbinată cu filonul muzicii tradiţionale de pe teritoriul american. Astfel, nobleţea sonorităţilor rămâne aceeaşi, indiferent că este vorba de melancolie, pasiune sau detaşare, muzica luând uneori tente halucinante datorită tehnicii de ”slide guitar” utilizate, iar repetiţiile liniilor melodice nu sunt semne ale dezorientării, ci cânturi care se succed în deplină înţelegere cu tăcerea dintre ele, precum şi cu cea de la sfârşit.

DNA - DNA On DNA

DNA - DNA On DNA (2004)

Ca să se vadă cum o reacţie distructivă poate crea ceva de mare însemnătate - DNA, formaţia care a filosofat cu ciocanul în muzică. Deşi DNA (trio-ul percuţionistei Ikue Mori, chitaristului şi vocalistului Arto Lindsay şi organistului Robin Crutchfield) au fost categoric departe de muzicienii convenţionali, mai exact, departe de ceea ce este un muzician, punct. În ziua de azi, DNA, James Chance & The Contortions şi Mars sunt cunoscuţi drept cei mai importanţi purtători ai torţei curentului muzical cunoscut sub numele de no wave. No wave, promovat de guru-ul muzicii ambientale Brian Eno, a apărut la sfârşitul anilor 70 ca o reacţie vulcanică a unor tineri amatori din punct de vedere instrumental la ascensiunea new wave-ului frigid şi manierat, iar DNA On DNA este o compilaţie mai mult decât grăitoare în ceea ce priveşte principiile no-wave-ului: fără structură, fără refren, fără ornamente care să amintească în vreun fel de piese comerciale; cumva un strămoş strident al muzicii industriale.

Şi, culmea culmilor, dă roade pe această compilaţie de piese interpretate de DNA acum vreo 30 de ani. Roade bune pentru urechi, în care dorinţa nestăvilită a lui Lindsay de a ocoli orice riff tradiţional pe chitara sa acordată anapoda joacă un rol esenţial. Piesele DNA nu au fost melodii, nici improvizaţii, cât manifeste spontane împotriva oricăror prejudecăţi, inclusiv cele ale muzicii punk, care reacţionaseră la şcoala veche a rock-ului progresiv doar pentru a stabili ei noi bariere. După ce DNA s-au destrămat, Ikue Mori, care jucase exclusiv rolul unui instrument ritmic primitiv, a evoluat mult şi a devenit un nume apreciat în muzica electronică de avangardă, iar Lindsay şi-a rafinat mult stilul său, la fel, mizând mai ales pe albumele sale solo în care predomină interesul pentru muzica portugheză.

Cu toate acestea, DNA rămâne un moment unic în istoria muzicii şi în existenţele foştilor săi membri, un hotar imposibil de trecut de către formaţiile orientate spre rezultatul muzicii şi mai puţin implicate în crearea ei.

Pink Floyd - The Piper At The Gates Of Dawn

Pink Floyd - The Piper At The Gates Of Dawn (1967)

Ce tânăr cu aspiraţii de intelectual nu ştie şi nu fredonează fălos ”teacher, leave the kids alone?” Dark Side Of The Moon, The Wall, Wish You Were Here, trinitatea Pink Floyd-ului după ce a fost părăsit de principala minte întunecată a sa, Syd Barrett.

Piper At The Gates Of Dawn a fost scos într-un an foarte încărcat pentru psihedelicii americani - Doors, Grateful Dead, Jimi Hendrix... dar nici psihedelicii britanici nu au dus lipsă, cu această importantă operă în stoc. Spre deosebire de stilul lor cerebral de mai târziu, stilul Pink Floyd din era Barrett era perfect mulat pe profilul psihedelicului tradiţional - încărcat senzorial, vivace, hipnotic, instabil. Ritmica generală a albumului este una vioaie, de garage-rock, fără multe subtilităţi deci uşoară de digerat, lăsând mai mult pentru ţesăturile de sunete produse de orga lui Rick Wright şi chitara uşor distorsionată a lui Barrett, başca sunetele bizare care contribuie la definirea atmosferei generale. Multe momente ale albumului abundă de un control cumva forţat, sentiment mai mult accentuat decât înecat de ocazionalele deliruri sonore, şi aceasta este principala cauză pentru care Piper At The Gates Of Dawn se distanţează de orice râset hippie. Barrett nu savura dragostea şi veselia, ci mai mult căuta un echilibru minim care să estompeze agonia unor senzaţii noi răsărite din consumul de substanţe de un anumit fel, iar socializarea era pentru el de fapt compania unor fiinţe născocite. În pofida faptului că drama lui Barrett şi-a pus cel mai mult amprenta asupra acestui album, are o valoare istorică demnă de recunoscut şi oferă repetate plăceri urechilor.

Scratch Acid - The Greatest Gift

Scratch Acid - The Greatest Gift (1991)

Scratch Acid - punk până la os.

Anii 80, pe lângă frenezia new wave, electro pop/dance şi glam, au fost dominaţi de nişte dedesubturi foarte murdare: savanţii nebuni ai curentului punk (ajungându-se până la denumirea de noise-rock) cum ar fi Dwarves, Butthole Surfers, Cows, Big Black, Flipper, şi ocazional Sonic Youth au trasat o linie foarte clară între lumea lor şi lumea radio-friendly. Melvins, acei Black Sabbath ai grunge-ului, au intrat în acţiune cu mult timp înainte de popularizarea grunge-ului de către Nirvana/Kurt Cobain, Soundgarden, Stone Temple Pilots şi alţii.

Ca să nu ne abatem de la subiect - Scratch Acid sunt consideraţi legendari în unele cercuri. De ce? Poate pentru că David Yow, liderul mai cunoscutei trupe Jesus Lizard, a fost mai întâi vocalist în Scratch Acid. Poate pentru că nu au scos nici un album propriu-zis, ci trei discuri de scurtă durată. Dar cu siguranţă pentru că aceste discuri au conţinut o viziune artistică impresionantă şi muzică de înaltă calitate, care şi-a avut doza de nebunie fără a degenera în zgomot gratuit.

The Greatest Gift este o compilaţie a tuturor pieselor Scratch Acid, inclusiv nişte instrumentale în premieră, prin care această formaţie texană şi-a spus ultimul cuvânt (postum), unul cu greutate. Kurt Cobain a fost un fan Scratch Acid: diferenţa de atitudine dintre martirul depresiv al underground-ului eşuat şi Scratch Acid a fost elementară. Cobain a făcut din auto-flagelare un modus vivendi, Scratch Acid au vizat furia şi alienarea, prima îndreptată în special spre ceilalţi, şi totul condimentat cu un umor negru solid. Este uluitor cât de eficient a putut David Yow să fie ca vocalist, şi merită cu prisosinţă un loc de frunte în galeria maniacilor rock-ului - a încarnat perfect partea mohorâtă a naturii umane, fără a recurge la clişee de-ale interpreţilor din metalul extrem. Mai mult decât simplu punk, Scratch Acid au interpretat punk filtrat printr-o sensibilitate blues ridicată, transformând un cântec simplu de un minut într-o scenă spasmodică, imensă şi o piesă de trei minute într-o piesă epică. Unele momente experimentale îşi iţesc capul ocazional, însă muzica a fost clar bazată pe unele structuri. Profesionalismul instrumental de care Scratch Acid au dat dovadă pe aceste piese este demn de remarcat, depăşind punk-ul obişnuit.

Albert Ayler - Spiritual Unity

Albert Ayler - Spiritual Unity (1964)

Dacă vine vorba de personalităţi marcante ale jazz-ului, orice fan jazz trebuie să ştie de John Coltrane şi de ”Miles”, poate Ornette Coleman. Influenţa lui Albert Ayler este una extrem de pregnantă şi relativ neluată în seamă: John Coltrane, Peter Brotzmann, Dewey Redman, Ivo Perelman, Ken Vandermark, şi mulţi alţi interpreţi de jazz liber (free jazz) au construit pe temeliile puse de către Ayler.

Ornette Coleman le spunea colegilor de improvizaţie: ”play the music, not the background”. Formatul de trio i-a permis lui Ayler să îşi evidenţieze propriul stil unic, care neglija convenţiile armonice, transformând melodii preluate din repertoriul religios sau militar (Ayler cântase într-o orchestră militară, dar nu a făcut mulţi purici acolo) în improvizaţii conduse de sentiment, sentiment şi iar sentiment. Deşi Ayler era la fel de competent melodic ca un Coleman sau Coltrane, nu a ales să fie nici virtuoz, nici un interpret de muzică pentru oameni cu buze strânse şi urechi subţiri: distorsionându-şi până la limita omenească posibilă tonul, Ayler obţinea o gamă foarte largă de sunete, sforăitoare, patetice, voioase, dar dând atenţie sunetului în sine şi nu dezvoltării de teme melodice.

De asemenea, restul trio-ului, toboşarul Sunny Murray şi basistul Gary Peacock, i-au oferit lui Ayler un mediu extrem de propice pentru a-şi pune în valoare ideile revoluţionare - Sunny Murray a fost primul toboşar de free jazz, aruncând în aer convenţiile legate de ritm şi înlocuind factorul ritmic cu o mişcare aritmică perpetuă, iar Gary Peacock, deşi mai puţin productiv ca albume, avea o viteză şi precizie care îl completau impecabil pe Murray în secţiunile de improvizaţie duo. În aceste condiţii, Spiritual Unity a constituit antiteza muzicii tip mall/jazz cafe, o capodoperă care a readus pentru jumătate de oră muzica la esenţa sa emoţională şi o revelaţie pentru generaţiile de saxofonişti ”în afară” care au urmat.

The Pop Group - Y

The Pop Group - Y (1979)

Ah, bunul, bătrânul, dulcele post-punk. Sonic Youth, Joy Division, Birthday Party, The Fall, Pere Ubu, Bauhaus, Gang Of Four şi putem continua ca veveriţa care se încântă cu seminţe de cânepă în reclamă.


Din grupurile post-punk se remarcă mai ales Pop Group: aceşti britanici stângişti (pentru care POP-ul echivala cu industrie şi ”consumer fascism”) au făcut (fără glume!) numai albume speciale. Puţine, dar pline de un spirit inimitabil (Nick Cave a menţionat, pe cât se pare, că fusese interesat de scena muzicală din Marea Britanie crezând că toate formaţiile sunau ca Pop Group, şi din partea vocalistului de pe Prayers On Fire şi Junkyard, asta spune ceva).


Principala armă a acestei formaţii a constat în riff-urile lui Gareth Sager şi Simon Underwood, mai exact uşurinţa cu care riff-urile degenerau într-un melanj distorsionat asemănător cu ce ar fi făcut un Sonny Sharrock, totul pe nişte ritmuri de funk şi dub foarte angajante. Cam greu, totuşi, să te destrăbălezi cum trebuie pe o muzică în care vocalistul Mark Stewart se contorsionează şi declamă isteric împotriva Occidentului dezumanizat, chitările se întrec în ecou şi disonanţă, saxofonul lui Sager trece de la melodioare simple la improvizaţiile tip ”skronk”, iar ritmul ameninţă să se descompună exact când te simţeai ”oh balalaika, SO HIGH!”. Printre piesele cele mai memorabile intră... cam toate, e greu să uiţi aşa o experienţă. Totuşi, ca să existe un avertisment mai clar, la categoria foarte caustic intră piesele Snowgirl (succesiunile rapide de jazz de cafenea/funk SF amplificat pot fi devastatoare), Blood Money (unde cacofonia chitaristică se evaporă într-un dub lent), şi The Boys From Brazil, o monstruozitate la graniţa dintre tribal şi funk încheiată cu un festin ritmic aproape de black metal, în care persoanele obişnuite să asculte la volum maxim pot rămâne fără urechi, fie din cauza muzicii, fie din cauza vecinilor! Cea mai inofensivă piesă este Savage Sea, în care un pian cu sonorităţi aproape optimiste are cel mai consistent rol - finalul nu este chiar încărcat de optimism.


În scurt, un picnic atât pentru urechi de funk, cât şi (poate mai ales) pentru urechi de rock. Principalul este să păşeşti în această muzică fără pretenţia de a fi tratat ca un CEO în vizită, un nonconformist ca oricare altul sau un tip dur cu magneţi în nas şi tricoul adecvat cu Motorhead. Departe de a fi doar o muzică făcând propagandă stângistă în versuri pe vremea lui Madge Thatcher, muzica Pop Group a fost o propagandă în favoarea deschiderii spre muzică şi a abolirii gândirii industriale în artă (gândire în floare zilele astea).

Charles Mingus - The Black Saint And The Sinner Lady

Charles Mingus - The Saint And The Sinner Lady (1963)

Unul dintre cele mai dense şi emoţionante albume ale jazz-ului post-Ellington este The Black Saint And The Sinner Lady, care a pus în valoare talentele de compozitor ale lui Charles Mingus (cel mai mare basist al jazz-ului) într-un balet transpus pe muzică jazz. Mai ambiţioase şi mai complicate decât albumele precedente, aceste ”mişcări” care oscilează între exuberanţă şi melancolie într-un mod captivant au o instrumentaţie colorată şi remarcabilă, principala atracţie fiind interacţiunea dintre instrumentele, sau mai bine zis, vocile înalte şi vocile joase (tuba, trombon, saxofon bariton), Mingus ţinând ritmul pe fundal şi dând prioritate aproape complet orchestrei, cu excepţia unui solo mai consistent în ultima parte.

Părţile de interes major, totuşi, rămân deschiderea şi finalul: deschiderea (cea mai scurtă) implică mai multe schimbări de ritmuri, iar vocile trec lent de la suspine distante la încheieri dramatice, saxofonul ocupând locul frontal şi ocazional rămânând izolat, iar finalul, cea mai lungă parte, este de asemenea cea mai frenetică şi complexă, înghiţind în sunetele sale atât resemnare cât şi pasiune, ritmul accelerându-se uneori aproape până la punk (asta ar fi fost ceva, dar bateristul o lăsa baltă atunci când ameninţarea unui ritm stil Slayer se apropia!). A doua parte are o prestaţie remarcabilă în materie de ”jungle trumpet” (!) şi o ambianţă foarte apăsătoare, dar a treia parte este oarecum fadă în comparaţie cu celelalte.

Întregul album merită însă ascultat pentru o imagine completă a profunzimii psihologice a lui Mingus - şi, să o spunem, este la fel de mult jazz pe cât este şi muzică clasică, şi la fel de ancorat în jazz pe cât este şi un important reprezentant al avangardei, haosul îmbinându-se cu echilibrul - muzică mai umană decât atât? Nu ştiu dacă se poate.

Scurtă introducere

Acest blog este adresat de către mine persoanelor care au un interes deosebit în muzică şi care cred în puterea acesteia de a sfida limitele de tot felul... majoritatea lor stabilite de oameni cu urechi înfundate şi judecăţi rigide (jazz-ul, rock-ul: şi libertatea îşi are snobii dornici de a fi în trend) sau fără dorinţa de a investi timp în bucuria urechilor.

Picnicul cu timpan nu are pretenţia de infailibilitate - gusturile nu pot fi schimbate în fiecare zi după sugestia oricui, inclusiv a mea. Dar în acest blog voi încerca să acopăr o gamă cât mai largă de stiluri, ale căror standarde nu permit să fie date la staţii radio standard.

Concluzie: încerc să stabilesc o legătură cu oamenii pasionaţi de muzică, dornici să afle în fiecare zi de ceva promiţător din punct de vedere calitativ - nu importă dacă albumele sunt mai vechi, de vreme ce multă muzică de mai demult este mai ”actuală” decât simplificările industriei de astăzi.