The Pop Group - Y

The Pop Group - Y (1979)

Ah, bunul, bătrânul, dulcele post-punk. Sonic Youth, Joy Division, Birthday Party, The Fall, Pere Ubu, Bauhaus, Gang Of Four şi putem continua ca veveriţa care se încântă cu seminţe de cânepă în reclamă.


Din grupurile post-punk se remarcă mai ales Pop Group: aceşti britanici stângişti (pentru care POP-ul echivala cu industrie şi ”consumer fascism”) au făcut (fără glume!) numai albume speciale. Puţine, dar pline de un spirit inimitabil (Nick Cave a menţionat, pe cât se pare, că fusese interesat de scena muzicală din Marea Britanie crezând că toate formaţiile sunau ca Pop Group, şi din partea vocalistului de pe Prayers On Fire şi Junkyard, asta spune ceva).


Principala armă a acestei formaţii a constat în riff-urile lui Gareth Sager şi Simon Underwood, mai exact uşurinţa cu care riff-urile degenerau într-un melanj distorsionat asemănător cu ce ar fi făcut un Sonny Sharrock, totul pe nişte ritmuri de funk şi dub foarte angajante. Cam greu, totuşi, să te destrăbălezi cum trebuie pe o muzică în care vocalistul Mark Stewart se contorsionează şi declamă isteric împotriva Occidentului dezumanizat, chitările se întrec în ecou şi disonanţă, saxofonul lui Sager trece de la melodioare simple la improvizaţiile tip ”skronk”, iar ritmul ameninţă să se descompună exact când te simţeai ”oh balalaika, SO HIGH!”. Printre piesele cele mai memorabile intră... cam toate, e greu să uiţi aşa o experienţă. Totuşi, ca să existe un avertisment mai clar, la categoria foarte caustic intră piesele Snowgirl (succesiunile rapide de jazz de cafenea/funk SF amplificat pot fi devastatoare), Blood Money (unde cacofonia chitaristică se evaporă într-un dub lent), şi The Boys From Brazil, o monstruozitate la graniţa dintre tribal şi funk încheiată cu un festin ritmic aproape de black metal, în care persoanele obişnuite să asculte la volum maxim pot rămâne fără urechi, fie din cauza muzicii, fie din cauza vecinilor! Cea mai inofensivă piesă este Savage Sea, în care un pian cu sonorităţi aproape optimiste are cel mai consistent rol - finalul nu este chiar încărcat de optimism.


În scurt, un picnic atât pentru urechi de funk, cât şi (poate mai ales) pentru urechi de rock. Principalul este să păşeşti în această muzică fără pretenţia de a fi tratat ca un CEO în vizită, un nonconformist ca oricare altul sau un tip dur cu magneţi în nas şi tricoul adecvat cu Motorhead. Departe de a fi doar o muzică făcând propagandă stângistă în versuri pe vremea lui Madge Thatcher, muzica Pop Group a fost o propagandă în favoarea deschiderii spre muzică şi a abolirii gândirii industriale în artă (gândire în floare zilele astea).