Charles Mingus - The Saint And The Sinner Lady (1963)
Unul dintre cele mai dense şi emoţionante albume ale jazz-ului post-Ellington este The Black Saint And The Sinner Lady, care a pus în valoare talentele de compozitor ale lui Charles Mingus (cel mai mare basist al jazz-ului) într-un balet transpus pe muzică jazz. Mai ambiţioase şi mai complicate decât albumele precedente, aceste ”mişcări” care oscilează între exuberanţă şi melancolie într-un mod captivant au o instrumentaţie colorată şi remarcabilă, principala atracţie fiind interacţiunea dintre instrumentele, sau mai bine zis, vocile înalte şi vocile joase (tuba, trombon, saxofon bariton), Mingus ţinând ritmul pe fundal şi dând prioritate aproape complet orchestrei, cu excepţia unui solo mai consistent în ultima parte.
Părţile de interes major, totuşi, rămân deschiderea şi finalul: deschiderea (cea mai scurtă) implică mai multe schimbări de ritmuri, iar vocile trec lent de la suspine distante la încheieri dramatice, saxofonul ocupând locul frontal şi ocazional rămânând izolat, iar finalul, cea mai lungă parte, este de asemenea cea mai frenetică şi complexă, înghiţind în sunetele sale atât resemnare cât şi pasiune, ritmul accelerându-se uneori aproape până la punk (asta ar fi fost ceva, dar bateristul o lăsa baltă atunci când ameninţarea unui ritm stil Slayer se apropia!). A doua parte are o prestaţie remarcabilă în materie de ”jungle trumpet” (!) şi o ambianţă foarte apăsătoare, dar a treia parte este oarecum fadă în comparaţie cu celelalte.
Întregul album merită însă ascultat pentru o imagine completă a profunzimii psihologice a lui Mingus - şi, să o spunem, este la fel de mult jazz pe cât este şi muzică clasică, şi la fel de ancorat în jazz pe cât este şi un important reprezentant al avangardei, haosul îmbinându-se cu echilibrul - muzică mai umană decât atât? Nu ştiu dacă se poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu