Albert Ayler - Spiritual Unity (1964)
Dacă vine vorba de personalităţi marcante ale jazz-ului, orice fan jazz trebuie să ştie de John Coltrane şi de ”Miles”, poate Ornette Coleman. Influenţa lui Albert Ayler este una extrem de pregnantă şi relativ neluată în seamă: John Coltrane, Peter Brotzmann, Dewey Redman, Ivo Perelman, Ken Vandermark, şi mulţi alţi interpreţi de jazz liber (free jazz) au construit pe temeliile puse de către Ayler.
Ornette Coleman le spunea colegilor de improvizaţie: ”play the music, not the background”. Formatul de trio i-a permis lui Ayler să îşi evidenţieze propriul stil unic, care neglija convenţiile armonice, transformând melodii preluate din repertoriul religios sau militar (Ayler cântase într-o orchestră militară, dar nu a făcut mulţi purici acolo) în improvizaţii conduse de sentiment, sentiment şi iar sentiment. Deşi Ayler era la fel de competent melodic ca un Coleman sau Coltrane, nu a ales să fie nici virtuoz, nici un interpret de muzică pentru oameni cu buze strânse şi urechi subţiri: distorsionându-şi până la limita omenească posibilă tonul, Ayler obţinea o gamă foarte largă de sunete, sforăitoare, patetice, voioase, dar dând atenţie sunetului în sine şi nu dezvoltării de teme melodice.
De asemenea, restul trio-ului, toboşarul Sunny Murray şi basistul Gary Peacock, i-au oferit lui Ayler un mediu extrem de propice pentru a-şi pune în valoare ideile revoluţionare - Sunny Murray a fost primul toboşar de free jazz, aruncând în aer convenţiile legate de ritm şi înlocuind factorul ritmic cu o mişcare aritmică perpetuă, iar Gary Peacock, deşi mai puţin productiv ca albume, avea o viteză şi precizie care îl completau impecabil pe Murray în secţiunile de improvizaţie duo. În aceste condiţii, Spiritual Unity a constituit antiteza muzicii tip mall/jazz cafe, o capodoperă care a readus pentru jumătate de oră muzica la esenţa sa emoţională şi o revelaţie pentru generaţiile de saxofonişti ”în afară” care au urmat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu